Am stat la un moment dat lângă David Bordwell și Kristin Thompson în primul rând al unei săli de cinema din Bologna. Dar nu am îndrăznit să le spun nimic – nici măcar să-i salut. Eram într-un context – un festival de filme de arhivă – în care vedeam că toată lumea îi asaltează de parcă ar fi David Bowie. Într-un fel, ei chiar sunt superstaruri ale cercurilor academice și cinefile din întreaga lume: două dintre cărțile scrise împreună – Film Art – An Introduction și Film History – An Introduction – sunt considerate pe scară largă drept cele mai valoroase instrumente de inițiere în parcursul industrial, economic și stilistic al filmului. Studiate în licee, în universități și citite de milioane de pasionați de cinema, sunt acele păsări foarte rare ale studiilor de specialitate contemporane care, deși respectă rigorile scrisului academic, rămân accesibile și pasionante. Și mai au o calitate excepțională în peisajul actual: ambiția de a cuprinde și sintetiza cât mai mult din evoluția unui domeniu, iar nu de ultraspecializare într-o fâșie îngustă din cinematografia internațională (tendința dominantă a studiilor de film din ultima jumătate de secol). 

Cum poate cineva cu gusturi atât de rafinate și capabil să scrie o carte de teorie complicată precum Making Meaning să dedice atât de mult timp și interes cinematografiei americane mainstream? Cum poate un autor să fie specialist în egală măsură în filmele hongkong-eze kung-fu și în revoluția digitală a mediului cinematografic din anii 2000? De unde găsește resurse și pasiune să vizioneze toată opera mută a lui Louis Feuillade și să-i dedice cea mai complexă analiză scrisă vreodată despre ea și să co-scrie o carte întreagă despre filmele lui Christopher Nolan?

Deși am regretat că nu i-am abordat la Bologna, știam că voi coordona cât de curând traducerea primei cărți a lor publicate în limba română (Istoria filmului – o introducere, apărută în două volume, în 2024, la editurile Vellant și UNATC Press) și prevedeam că în doi-trei ani le voi scrie un mail să le spun că traducerea e gata. Speram că asta le va face o bucurie și poate chiar îmi vor răspunde, iar data viitoare când ne vom intersecta la Bologna (sau la Pordenone – cealaltă Mecca a cinefililor ahtiați după arhive) vom bea o cafea împreună și ne vom împrieteni. Doar că David Bordwell a murit fix în săptămâna în care lucram la editarea ultimului capitol tradus. 

Mi-ar fi plăcut să apuc să-i spun direct cât de importantă a fost întâlnirea cu cărțile lui de cinema într-o vreme când încă aveam o reținere de a face trecerea dinspre scrierea jurnalistică spre cea academică, pe care o găseam constant bățoasă și ermetică în moduri inutile. Mă apropiasem, în adolescență, de cinema cu înflăcărare, în niciun caz dintr-un interes pur intelectual, iar modelele mele profesionale fuseseră mai curând critici din afara mediului academic (Truffaut, Sontag, Mekas). Dacă la început m-a inhibat dimensiunea unora dintre volume (sute și sute de pagini dispuse în cărți de format mare), treptat m-am încumetat să le împrumut de la bibliotecă în vacanțe și să încep să le studiez.

Doar că am descoperit cu stupoare că multe dintre ele sunt atât de clar și nuanțat redactate, încât nu necesită cu adevărat un efort de conspectare. De pildă, Narration in the Fiction Film analizează patru moduri narative pe care Bordwell le depistează la filmul narativ de ficțiune și, deși include analize formale dense și minuțioase, ele devin extrem de inteligibile și de convingătoare prin precizia exprimărilor autorului și prin sutele de exemple oferite. Figures Traced in Light m-a cucerit pentru că includea un capitol despre Hou Hsiao-hsien, fiind o analiză formală amănunțită a operei cinematografice a patru cineaști din culturi și epoci diferite, dar împărtășind preocuparea pentru planul-secvență. Carte după carte, amploarea și diversitatea preocupărilor lui mi s-au revelat tot mai mult și am descoperit un autor curios să-și explice fenomene care pentru mine erau antagonice: cum poate cineva cu gusturi atât de rafinate și capabil să scrie o carte de teorie complicată precum Making Meaning (aici chiar am avut nevoie de stilou și de hârtie) să dedice atât de mult timp și interes cinematografiei americane mainstream? Cum poate un autor să fie specialist în egală măsură în filmele hongkong-eze kung-fu și în revoluția digitală a mediului cinematografic din anii 2000? De unde găsește resurse și pasiune să vizioneze toată opera mută a lui Louis Feuillade și să-i dedice cea mai complexă analiză scrisă vreodată despre ea și să co-scrie o carte întreagă despre filmele lui Christopher Nolan? Iar dacă ne raportăm la sutele de eseuri de dimensiuni variate publicate pe site-ul său (și al lui Thompson), www.davidbordwell.com, exemplele devin atât de numeroase încât orice întrebare de felul acesta nu-și mai are rostul. 

E clar că vorbim despre cineva atât de pasionat de cinema (în toate manifestările sale) și atât de serios și metodic în preocuparea lui, încât tot ce rămâne de făcut e să-l admirăm și să ne bucurăm că a existat printre contemporani cineva care a ridicat ștacheta atât de sus, încât sigur în viața asta va rămâne neegalat. Pentru mine, cel puțin, e important să am un astfel de reper în relativă proximitate, mă motivează și ambiționează să nu mă complac în autosuficiență – căci predispoziție aș avea – și să nu ajung să-mi spun că am acumulat destule informații despre un anumit subiect. Prin comparație cu David Bordwell, nu va fi niciodată destul. 

Acest articol a fost publicat în revista tipărită Films in Frame, nr. 4. 

Andrei Rus

Predă la UNATC și este unul dintre coordonatorii masteratului de Arhive audiovizuale: Prezervare și curatoriere. A coordonat traducerea în limba română a celor două volume „Istoria filmului. O introducere”, de Kristin Thompson, David Bordwell și Jeff Smith, publicată în două volume, în 2024, de editurile Vellant și UNATC Press.