Titlul celui mai nou film al lui Jesse Eisenberg (al doilea semnat ca regizor) are două tâlcuri: primul pune în scenă marea întrebare a filmului, ce înseamnă, în fond, „durerea mare” sau „durerea adevărată”, atunci când o cântărești istoric, individual și colectiv? Al doilea face referire la o adevărată durere de cap – mai cu seamă la explozivul și dezinvoltul verișor Benji (Kieran Culkin), care, voit sau nu, îl tot duce în pragul disperării pe anxiosul David, personajul interpretat de Eisenberg. În contextul în care cei doi americani călătoresc în Polonia pentru un tur al locurilor în care a trăit și din care a fugit bunica lor, supraviețuitoare a Holocaustului, A Real Pain e preocupat de o ierarhie a durerii: trauma colectivă nu pălește pentru niciun minut în fața grijilor protagoniștilor, dar problema validității propriilor anxietăți macină constant.

Proiectul lui Eisenberg nu e totuși scăldat în seriozitate și gravitas, ci-i o simpatică tocăniță indie, o comedie în plină zi cu câteva inflexiuni de buddy comedy sau de road movie. Tonul e în genere autoironic, căci în micile nevroze și idiosincrazii OCD-iste ale personajului său, Eisenberg joacă cu multă conștiință de sine tipologia sa preferată de inadaptat social – aici mai uman și mai afabil decât monstrulețul tocilar Zuckerberg care i-a adus faima cu The Social Network (2010, r. David Fincher). De cealaltă parte, Culkin joacă un alt Roman Roy (vezi formidabilul rol din Succession), același tip de individ hiper carismatic și deopotrivă copil la 40 de ani, care se-ascunde după glumițe crase și-și petrece viața din fumat în fumat jointuri. Dacă David e genul de om care dă 20 de mesaje să te anunțe la ce kilometru se află pe drumul către aeroport, spre disperarea sa, Benji se scoală cu cinci minute înainte de plecare. Această incompatibilitate de caractere e ce animă comic filmul, continua crispare a lui David intrând în conflict cu libertatea cu care vărul său tratează, în aparență, viața. 

A Real Pain e preocupat de o ierarhie a durerii: trauma colectivă nu pălește pentru niciun minut în fața grijilor protagoniștilor, dar problema validității propriilor anxietăți macină constant. Proiectul lui Eisenberg nu e totuși scăldat în seriozitate și gravitas, ci-i o comedie în plină zi cu câteva inflexiuni de buddy comedy sau de road movie.

Într-un tur dedicat memoriei Holocaustului, printre cimitire, lagăre și monumente comemorative, Benji pare inițial un butoi cu pulbere – genul de măscărici afon care scoate afara tot ce îi trece prin minte și nu se poate abține să nu spună o glumă nepotrivită. Dar adevăratul măscărici e contextul în sine. Ce ironizează Eisenberg în A Real Pain e absurditatea normalizată a pachetelor cu hotel și masă care fac din memoria Holocaustului o industrie a turismului. Excursia pare un checklist de experiențe stereotipe și deloc respectuoase, deși colegii de tur sunt și ei mânați de niște sentimente profunde: o femeie care caută să își înțeleagă mama și un supraviețuitor al genocidului din Rwanda convertit la iudaism. Benji se dovedește mai degrabă un bufon de curte care doar el capabil să îi spună regelui adevărul, intervențiile lui fiind singurele (vreodată, după cum i se se atrage atenția) care să critice abordarea anostă a ghidului lor englez și super-școlit (Will Sharpe). Într-un mic tantrum (comic, dar justificat), bărbatul se plânge, de exemplu, de asaltul de „fun facts” care i se oferă și cere, în schimb, să stea cu toții în liniște să poată procesa însemnătatea cimitirului în care se află. Momentul e rezonant și sensibil; emoționează protestul americanului, dar și revelația faptului că, într-adevăr, până atunci, nimeni nu s-a gândit la un gest atât de simplu și atât de omenesc.

Izbucnirile lui Benji sunt deplasate și colerice, dar conțin în ele griji esențiale – într-un alt moment, pe tren, o criză a acestuia îl forțează pe vărul său să meargă la vagoanele de clasa a 2-a, pentru că i se pare nepotrivit să călătorească în Polonia la clasa 1, pe când în timpul ocupației naziste bunicii lor erau transportați cu trenul în cele mai inumane condiții. Așa cum o vede și David, comparația e ușor exagerată și insistența lui Benji e comică, dar tocmai de aici își articulează filmul tema sa despre durere și memorie. Ce caută Eisenberg să spună prin melanjul de umor și stângăcie care însoțește călătoria celor doi e cum, de fapt, nu știm să vorbim despre durere – a noastră sau a celorlalți. Ne stingherim și ne codim în a vorbi despre ea, nu știm să tratăm cu respect ce trebuie tratat cu respect și ne interzicem pudibond umorul în a trata subiectele grave.

Fără să distragă de la traumă și fără să o edulcoreze, A Real Pain vine cu o perspectivă a procesării Holocaustului, aici via descendenții la a treia generație, care nu e exploatativ-mizerabilistă (ca tururile all-inclusive), ci care se întoarce la umanul celor morți și celor vii. În momentul în care ajung în spațiul de maximă intensitate emoțională al călătoriei, lagărul de la Majdanek, Eisenberg alege o soluție de bun simț, lăsând locul să vorbească de la sine. Nicio replică, niciun sunet (răsturnând parcă device-ul The Zone of Interest); vedem aleile și camerele de gazare fără cel mai mic zgomot care să ornamenteze sau care să distragă. Sunetul revine in sync de-abia după ce părăsim locul. Absența sonoră pare să sugereze aici și ceva mai mare – pe lângă lipsa instrumentelor reprezentaționale de a descrie Holocaustul, există traume și evenimente pe care pur și simplu facultățile de care dispunem nu ne pot ajuta să le procesăm. 

Ce caută Eisenberg să spună prin melanjul de umor și stângăcie care însoțește călătoria celor doi e cum, de fapt, nu știm să vorbim despre durere – a noastră sau a celorlalți. Ne stingherim și ne codim în a vorbi despre ea, nu știm să tratăm cu respect ce trebuie tratat cu respect și ne interzicem pudibond umorul în a trata subiectele grave.

Dincolo de filonul istoric și de acest moment auto-conținut, A Real Pain se apleacă și asupra durerilor așa-zis mai mici care îi petrec pe fiecare dintre cei doi veri, în propriile vieți, dar și în raport cu recenta moarte a bunicii lor. E ceva extrem de familiar în relația lor aproape frățească: acea amărăciune pe care o simți atunci când ai crescut cu cineva, pe care îl iubești și totuși îți dai seama că la ani distanță ați devenit mult prea diferiți unul față de celălalt. Nu-i greu de înțeles cum de și-a adjudecat filmul o nominalizare Oscar pentru Cel mai bun scenariu când solilocviul Eisenbergian (vezi și monoloagele pesimiste din The Double, 2013, r. Richard Ayoade) ni se confesează astfel: „Durerea mea nu este una excepțională, așa că nu simt nevoia să deranjez pe nimeni cu ea”. În această destăinuire spusă sec și timorat, cât să ascundă în spate decenii de neîncredere în sine, David își cântărește durerea nu numai în raport cu trauma transgenerațională, ci și cu cea a vărului său. Atunci când scenariul lui Eisenberg ne lasă să privim în spatele bravado-ului lui Benji, vedem un om distrus, afectat de moartea „celei mai preferate persoane din lume”. Și Kieran Culkin își merită aici nominalizarea pentru Cel mai bun actor în rol secundar; deși nu sare foarte mult axul față de rolul său de copil răsfățat din Succession, Culkin întrupează cu mult talent seninul și glumețul sub care se ascund în genere disperarea și problemele de sănătate mintală. Întunericul și durerea se strecoară pe nesimțite în A Real Pain, cu naturalețea și cu lejerul cu care ele există în viața reală. 

În ciuda unor astfel de merite și al unui moment de mare cinema – doi A-listeri de la Hollywood înghesuiți într-un microbuz est-european în toată splendoarea – A Real Pain nu reușește să se impună complet ca un film memorabil. Îi lipsește pur și simplu un zvâc. El e un formidabil studiu de caracter croit în jurul unor identități americano-iudaice și al dilemelor generaționale, dar își păstrează un aer clinic, al unui scenariu bun care se întrevede prea ușor ca scenariu. Tocmai atunci când ajungem să săpăm dincolo de plezanteriile și superficialitățile cu care operăm în viața reală ca să n-o luăm razna, călătoria se termină și cele două personaje se întorc la realitățile lor. Așa cum David se codește din pudoare de discuții grele și așa cum disimulează și Benji, nici filmul nu își acordă permisiunea să petreacă prea mult cu lucrurile care lovesc adânc. Poate ăsta-i și tristul farmec, totuși, căci argumentul cinic despre viață pe care pare să-l aducă A Real Pain e că, în fața istoriei, ea e o succesiune de momente mici, joase și neremarcabile. 

„A Real Pain” intră în cinematografele din România din 21 februarie 2025.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.