Indiferent dacă le acordăm atenţie, pentru că le considerăm importante, sau le ignorăm ori le ironizăm, invocând o presupusă irelevanţă a lor, Premiile Oscar au totuşi capacitatea de a ne spune ceva despre lumea în care trăim, în special despre America, dar şi despre starea cinematografiei. 

Se ştie că pentru incursiuni realiste în America profundă, cu dramele oamenilor săi, şi pentru descoperirea noilor talente trebuie să privim mai degrabă spre filmele independente, celebrate la Film Independent Spirit Awards. Dar chiar şi cu tot escapismul lor binecunoscut, filmele mainstream, cele care sunt în principal luate în considerare la Oscar, poartă în ele, la intensităţi diferite, urmele vremurilor în care sunt făcute. Pot fi un bun barometru pentru preocupările şi sensibilităţile momentului, aşa cum se ambiţionează de fiecare dată Academia Americană de Film să arate prin alegerile sale. 

Sigur că, dincolo de regulile mai mult sau mai puţin cunoscute prin care filmele ajung în lista finală, de pretinsa lor valoare şi de receptarea de-a lungul ultimelor luni, sunt aruncaţi în joc o serie de alţi factori influenţi, în special campanii uriaşe de promovare şi de lobby şi forţa marilor studiouri. Nominalizările ajung astfel să fie rezultatul acestui amestec incert de ingrediente, doar parţial controlabil (imprevizibilul joacă de fiecare dată un rol). 

Nu ar trebui să ne uităm la Oscaruri pentru a vedea care sunt cele mai bune filme americane sau din alte părţi (deşi deseori se regăsesc şi unele dintre acestea printre titlurile nominalizate şi premiate). Cel mai sănătos e să le privim cu relaxare şi cu o curiozitate motivată de convingerea că, sub zgomotul din jurul lor, s-ar putea să găsim nişte idei stimulante (inclusiv despre cum filme mediocre ajung să fie celebrate ca nişte capodopere).

Aproape ca de fiecare dată, cele zece nominalizări la categoria Cel mai bun film sunt făcute să acopere cât mai multe gusturi cinefile, genuri, stiluri, publicuri. De toate pentru toţi. Zona blockbusterelor şi a producţiilor care propun lumi imaginare şi fantastice e reprezentată de Dune: Part Two, de Denis Villeneuve, şi Wicked, de Jon M. Chu. Două lungmetraje cu realizări tehnice remarcabile şi cu succes de box-office, adevărate filme-spectacol, dar inevitabil outsidere la Oscar.

Un film spectacol, dar din categoria arthouse, aspiră să fie şi Emilia Pérez, al lui Jacques Audiard. Fără a i se putea nega o anume măiestrie în coregrafia momentelor muzicale, filmul e însă mai degrabă neinteresant şi supraevaluat. Regizorul francez, recunoscut pentru uşurinţa cu care se mişcă în diverse registre, atacă oportunist teme la zi (feminismul, tranziţia de gen) şi, ajutat de vedetele din distribuţie şi de o insistentă campanie de promovare (ştirbită recent însă de controversa din jurul unor opinii mai vechi, considerate problematice, ale protagonistei Karla Sofía Gascón), şi-a impus filmul ca fiind unul dintre cele mai importante ale anului.

Filmele biografice despre personalităţi sunt nelipsite din lista favoritelor Academiei Americane (ne fascinează vieţile oamenilor celebri). Însă a devenit un gen atât de uzat, încât rareori este şi cu adevărat stimulant (o astfel de excepţie a fost anul trecut Oppenheimer al lui Christopher Nolan). De data asta, A Complete Unknown, de James Mangold, aplatizează portretul unui artist fascinant ca Bob Dylan – scenariul şi regia bifează borne atât de cunoscute, încât filmul lasă impresia că putea la fel de bine să fie despre oricine altcineva (nici muzica nu îl poate salva de la banalitate). Un biopic mai bun e cu siguranţă The Apprentice, însă filmul lui Ali Abbasi despre Donald Trump nu şi-a găsit loc între cele zece, fiind nominalizat doar pentru actor în rol principal (Sebastian Stan) şi actor în rol secundar (Jeremy Strong).

Din zona stilului clasic şi academic se poate revendica şi Conclave, realizat de Edward Berger, un alt cineast care e mai degrabă un bun meseriaş decât un autor (la fel ca James Mangold). Un film nu lipsit de calităţi (Ralph Fiennes creează un impresionant personaj ambiguu), dar mult prea apăsat de gravitatea şi importanţa sa.

Surprinzător de neinteresant s-a dovedit a fi I’m Still Here, drama politică şi biografică prin care brazilianul Walter Salles a revenit în ţara sa natală după mulţi ani. Deşi subiectul e unul particular, regia e cât se poate de impersonală – tragedia prin care trece protagonista jucată de Fernanda Torres după ce soţul cade victimă dictaturii militare din Brazilia e redată într-un mod cât se poate de convenţional, lipsit de forţă.

Cele mai incitante mi s-au părut în schimb filmele care chiar propun o perspectivă proaspătă, ambiţioasă. Obsesia bolnăvicioasă pentru frumuseţe şi tinereţe şi presiunea normelor, impuse femeilor de societatea prezentului, sunt tratate ingenios în The Substance, al cineastei franceze Coralie Fargeat, singura regizoare nominalizată în acest an la Oscar. Deşi e construit pe un maniheism care îl face mai puţin îndrăzneţ decât ar fi putut fi, The Substance are totuşi, în cele mai exagerate momente ale sale, o nebunie frumoasă. În orice caz, chiar dacă nu e cu adevărat disturbing, e de salutat prezenţa la Oscar a unui film care se trage din tradiţia body horror.

După ce ani de zile a stat în zona filmului independent, ca reprezentant de seamă al acestuia, Sean Baker a primit în sfârşit recunoaşterea populară internaţională pe care filmele sale speciale o merită. Chiar dacă, prin structura sa de romance, e mai puţin ancorat în realităţile americane decât alte titluri ale sale, Anora e totuşi o călătorie jucăuşă şi ingenioasă prin diverse medii sociale din SUA (de la cluburi de noapte, la vile de oligarhi ruşi), cu o protagonistă (Mikey Madison) şi o mână de personaje secundare memorabile. Un film inventiv, care nu se ia prea tare în serios, dar care e îmbibat în final de o melancolie emoţionantă. Şi e singurul din toată lista care vorbeşte despre America actuală şi marginalii săi (specialitatea dintotdeauna a lui Sean Baker).

Istoria tragică şi dureroasă a afro-americanilor e reprezentată în acest an de un film neaşteptat de iscusit, venit tot dinspre cinemaul independent – Nickel Boys de RaMell Ross. Evident, tehnica POV-ului (filmul e spus din perspectivele subiective, redate alternativ, a doi tineri de culoare care încearcă să facă faţă rasismului şi abuzurilor la o şcoală reformată din Florida în anii ’60) nu e originală şi îşi are propriile limite (riscă să atragă mai degrabă atenţia asupra sa, ca orice gimmick). Însă aici ajută totuşi la imersiunea în lumea reconstituită şi la identificarea noastră, ca spectatori, cu dramele protagoniştilor, care asistă miraţi şi tulburaţi la ce li se întâmplă.

Poate cel mai straniu caz e cel al filmului The Brutalist al lui Brady Corbet. Conştient că despre Holocaust, probabil cel mai intimidant subiect, nu se poate face orice fel de film, cineastul american vine cu o propunere intimidantă: un film de trei ore şi jumătate (cu o pauză), filmat şi distribuit în diverse formate, despre un arhitect vizionar (Adrien Brody), fugit din Ungaria şi ajuns în SUA imediat după Al Doilea Război Mondial, unde şi-a dezvoltat un stil arhitectural în care a integrat, subtil, experienţa sa de supravieţuitor al Holocaustului. Sigur că i se poate reproşa călcătura grea (filmul îşi strigă la fiecare pas aspiraţia de a fi inedit şi de a rămâne în istoria cinemaului), însă e ceva impunător şi demn de respect în ambiţia lui Brady Corbet de a ne oferi o altfel de viziune, deloc facilă, asupra istoriei americane postbelice.

Nu cred că jocurile jurnalistice despre cine se găseşte printre nominalizaţi, deşi nu ar fi trebuit să se afle acolo, şi cine nu a fost nominalizat, deşi ar fi meritat, îşi au rostul. Oscarurile sunt ceea ce sunt – şi aşa au fost dintotdeauna. Ele devin mai stimulante dacă sunt privite ca reflexie în arta cinematografică (şi în lumea spectacolului) a obsesiilor momentului şi a mentalului colectiv. Din acest unghi, observăm o continuă întoarcere în trecut (demers care poate fi privit atât ca o eschivă, cât şi ca un fel oblic de a vorbi despre prezent, prin presupusele efecte ale unor întâmplări de altădată) – mai mult de jumătate dintre filme (excluzându-le şi pe cele două SF şi fantasy) fac asta. Iar filmele care privesc realitatea direct rămân excepţii. E cel puţin bizar, într-o perioadă în care liniştea ne este tulburată zilnic de ştiri terifiante. Sau poate că o astfel de evadare e modul nostru terapeutic de a face faţă prăbuşirii din jur.   

Gala Premiilor Oscar 2025 va avea loc în noaptea de duminică spre luni.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.