There’s no such thing as hate

Just acts of fear and love

– Soft Play, Acts of Fear and Love

În 1997 actrița Marianne Jean-Baptiste obținea pentru interpretarea din Secrets & Lies (1996) o nominalizare la Premiile Academiei Americane de Film pentru Cea mai bună actriță în rol secundar. La 30 de ani distanță, Hard Truths (2024) n-a suscitat neapărat un Oscar buzz, dar Jean-Baptiste se întoarce ca o adevărată forță a naturii (umane), într-un rol atât de tulburător că merită de două ori mai mult un premiu.

Urmărind nu atât propriile încercări și necazuri, cât cele pe care nefericirea ei le provoacă celor din jur, în inima rece a celui mai nou film al lui Mike Leigh e o dificilă Pansy (Jean-Baptiste) – un fel de antipod al unei alte protagoniste cu nume de floare din filmografia autorului britanic, afabila și etern optimista Poppy din Happy Go Lucky (2008). (Pentru niște paralelism în plus merită menționat că și personajul lui Jean-Baptiste din Secrets & Lies avea tot un nume de floare, Hortense). Pansy e etern pesimistă, iute s-o admonesteze pe prima casieriță care nu-i întoarce zâmbetul și și mai iute să se certe inutil în parcări aglomerate. Pentru această matriarhă londoneză, toată lumea are intenții rele, așa că e și ea rău intenționată, neratând nicio ocazie să-și certe la masă fiul și soțul, cât ei asistă în liniște, obosiți și amorțiți de plângerile și de constantul vitriol. Dacă nu sunt cu toții „inutili”, atunci sunt „conspirativi”, până într-acolo încât Pansy se chinuie să iasă din casă, convinsă că toată lumea nu vrea decât  să o agite și să îi facă rău. Singurul său aliat de nădejde pare fi sora mai mică, Chantelle (Michele Austin), care, e și ea acuzată că „nu sună niciodată”, în ciuda evidentei călduri și îngrijorări pe care o afișează.

Leigh ne lasă să pendulăm între compasiune și dispreț pentru protagonista sa, între a fi alienați de voracitatea ei și a vedea sclipirea de umanitate care se ascunde în ea. Geniul actoriei lui Jean-Baptiste în gesticulație și în nuanță contribuie la această dualitate; împietririle, privirile fixe ale lui Pansy sunt deopotrivă combative și vulnerabile, iar râsul săul să se transformă cu ușurință în plânsete de singurătate și tristețe, toate în același cadru.

Jean-Baptiste o încarcă pe Pansy cu o așa intensitate încât, continua ei ură față de lume devine de-a dreptul hilară; remarcile sale acide despre inutilitatea buzunarelor pe hainele pentru bebeluși sau frustrarea cu o doctoriță atât de tânără că zici că-i un „șoarece care chițăie” ne dau niște momente de umor răutăcios și obraznic în stilul clasic al lui Leigh. Dar, oricât de dură și de neplăcută ar părea, protagonista din Hard Truths e mult mai mult decât o variantă de Karen, care-i în mod unidimensional răuvoitoare și unidimensional de vină. Pansy se trezește des țipând și se plânge de dureri. „Sunt o femeie bolnavă”, insistă ea iar și iar, retrăgându-se mai tot timpul în dormitorul său, sub plapumă. Perdelele ei stau mereu trase, nu are curajul să iasă afară în grădină, dar nici să se suie într-un lift.

N-aflăm ce exact este această boală. O născocirea a ipohondriei? Un bilet de voie care să-i permită lui Pansy să fie meschină? Cel mai probabil e cel puțin o stare de anxietate generală, de depresie și traumă care a măcinat-o pe femeie de-a lungul anilor. Când sora sa o întreabă de ce nu se poate bucura de viață și Pansy urlă „Nu știu!”, vedem reala adâncime a disperăii, o descurajare și o confuzie fără margini, un fel de paralizie în fața vieții. Așa cum o fac poate și rudele lui Pansy însele, Leigh ne lasă să pendulăm între compasiune și dispreț pentru protagonista sa, între a fi alienați de voracitatea ei și a vedea sclipirea de umanitate care se ascunde în ea. Geniul actoriei lui Jean-Baptiste în gesticulație și în nuanță contribuie la această dualitate; împietririle, privirile fixe ale lui Pansy sunt deopotrivă combative și vulnerabile, iar râsul săul să se transformă cu ușurință în plânsete de singurătate și tristețe, toate în același cadru. Ea e o sumă de contradicții care enervează, dar care suscită și milă și înțelegere, așa cum sunt de obicei cele mai memorabile dintre personajele lui Leigh.

Filmele lui Mike Leigh sunt întotdeauna populate de personaje teribil de magnetice și totuși oameni greu de plăcut: genul de monștrii ai vieții de zi cu zi, care nu sunt monștri decât din cauza simplului fapt că sunt oameni. Bineînteles, unii sunt mai răi decât alții, cum e depravatul Johnny din Naked (19993) sau paranoicul cu En-ra-ha din Happy-Go-Lucky. Dar să luăm și tații inepți, mamele mincinoase, copiii nervoși, rudele insistente, prietenii săriți de pe fix. Rareori dai de un sfânt în cinemaul lui Leigh, așa cum nu dai de ei nici în viața reală. Astfel de personaje nu sunt niciodată antagoniști propriu-ziși la Leigh, ci indivizi aflați în momente absolut umane, oameni imperfecți, întunecați, dușmănoși, vinovați, mincinoși, consumați de o monstruozitate a mundanului care există în fiecare dintre noi și iese la iveală atunci când ne e teamă, rănindu-i pe ceilalți în proces. Asta nu înseamnă că lipsește bunătatea sau iubirea lipsesc; ele rezidă sub suprafață și în cele mai neașteptate și stângaci gesturi, dar ies întotdeauna lent la iveală – așa cum Moses (Tuwaine Barrett), leneșul fiul al lui Pansy, își aduce într-un final aminte să îi cumpere flori de ziua mamei. Sunt cele mai triste flori, genul de flori de supermarket, la pachet cu învelișul lor plasticos, atât de prozaice și atât de normale, dar tocmai ordinarul lor mișcă, căci ne-aduce aminte de acele momente din viața noastră când a trebuit la rândul nostru să cumpărăm tristele flori de la supermarket, cât să însemne ceva. (Ce căldură în îmbrățișările mamelor și bunicilor care te-asigură că e de-ajuns și buchetul acela, deși tu știi că ar fi trebuit mai mult). 

Leigh se uită la astfel de gesturi ale interacțiunii umane mai mult ca un antropolog decât ca un realist – ele sunt sistemele de reguli și acte codificate ale banalului vieții de zi de zi. Spațiile în care trăiesc personajele lui Leigh s-au simțit întotdeauna rotunde și pline de viață, dovadă că cineva le populează, umplute cu mărunțișuri pline de semnificație și cu dezordinea neremarcabilă a existenței: o cameră neîngrijită sau o canapea elegantă, un restaurant dărăpănat sau aglomeratul atelier al unui artist. Leigh nu operează cu simple observații care vorbesc despre oferă autenticitate locului și a personajului, ci oferă semnificație prin familiaritate. Pentru un cineast care nu a mai făcut de aproape 15 ani un film care să fie plasat în timpul prezent, e extraordinar cât de bine reușește Leigh să surprindă și simtă spiritul timpului în care trăim. Fie că vorbim de discuți subtile despre COVID, de joburi celor două fiice ale lui Chantelle (tipologii ultra 2020-iste ale muncii de birou) sau de greige-ul middleclass al casei londoneze a lui Pansy, compulsiv imaculate, Hard Truths creează o imagine extrem de densă a prezentului, una care pornește din cele mai obșinuite ale realității noastre. Dacă pentru alți regizori din generația sa, trecerea la digital s-a simțit bizară dacă nu chiar stângace, cadrele în deep focus și definiție înaltă ale lui Leigh vin cu o tentă de răceală clinică care pare să domine căminul lui Pansy dar și, în genere, noua viață a anilor 2020.

Un fantastic studiu de personaj despre cum durerea și boala amărăsc sufletul.

În mod inevitabil, ca mai toate din poveștile lui Leigh, Hard Truths nu se termină pe o notă pozitiv umanistă; nu există nicio mare schimbare prin care să fi trecut personajele, în timp ce viitorul se-arată luminos. Se termină cu o notă umană, cu frică că aceste personaje vor rămâne la fel de disperate și nedrepte unele față de celelalte. Ce ne animă pe noi ca spectatori e minima speranță că, odată ce camera își închide diafragma, Pansy va coborî din dormitorul său să-l ajute pe soțul său Curtley (David Webber). Nu vom ști dacă așa va fi, dar sperăm asta, așa cum sperăm, din străfundurile noastre că cineva va găsi o fărâmă de iubire să ne iubească atunci când noi vom fi în cele mai negre momente ale noastre.

Hard Truths nu e neapărat cel mai memorabil film dintr-ale lui Mike Leigh, dar e un fantastic studiu de personaj despre cum durerea și boala amărăsc sufletul – J. Hoberman avea multă dreptate să îi remarce dimensiunile Dickensiene ale lui Leigh. Filmul e probabil și printre puținele care să reușească să te zgâlțâie cu adevărat: Hard Truths râcâie adânc, arătându-ne ce suntem și prevestindu-ne despre ce-am putea deveni. Poate că nu ne place s-o recunoaștem, dar aceasta este tragedia lui Pansy – e atât, dar atât de ușor să devii ea.

P.S: Mă folosesc de ocazie să atrag atenția și asupra faptului că Mike Leigh a fost unul dintre cei doi regizori care au pust Moartea Domnului Lăzărescu (2005) pe lista sa Sight and Sound din 2022 a celor mai bune filme din toate timpurile.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.