La câteva săptămâni de la apariția sa, e curios cât de puțină vâlvă s-a creat în jurul lui Mickey 17 – asta comparativ cu ce se întâmpla în urmă cu aproximativ cinci ani, când Parasite (2019) definea un moment extrem de important pentru cinemaul sud-coreean, câștigând patru Oscaruri. Pe lângă faptul că evenimentul marca prima dată în istorie când premiul pentru Cel mai bun film a fost acordat unei producții care să nu fie în limba engleză, succesul Parasite înregistra și un punct de vârf și de cotitură  al recepției culturii coreene nu doar în afara granițelor sale, ci în discursul mainstream. 

Tot atunci, regizorul Bong Joon-ho mulțumea Academiei – și lumii – că au putut trece peste așa-zisa barieră a subtitrărilor, subînțelegându-se aici pledoaria sa pentru cinemaul internațional și pentru o cinefilie globală și deschisă, care merge dincolo de limitele lingvistice și tematice ale dominației hollywoodiene. (Subtitrarea în engleză pentru Parasite era atunci realizată de criticul și traducătorul Darcy Paquet, pe care vă invit să-l citiți și ascultați oricând aveți ocazia; există foarte puțini oameni la fel de generoși și atât de profund dedicați cinemaului sud-coreean ca Darcy).

Cu o poveste plasată într-un viitor semi-apropiat și distopic, Bong Joon-ho activează și în Mickey 17 câteva dintre temele sale preferate, ca umanitatea aflată în prag de colaps și experimentele grandomane, completându-le cu un tipic anti-capitalism soft și cu deziderate ecologiste.

În Mickey 17, Bong Joon-ho își încalcă nițel cuvântul, revenind el însuși în sânul confortabil al cinemaul de limbă engleză, pentru a treia oară după blockbusterul Snowpiercer (2015) și Okja (2017). Cu o poveste plasată într-un viitor semi-apropiat și distopic (mai există alte viitoruri oare?), Bong activează și aici câteva dintre temele sale preferate, ca umanitatea aflată în prag de colaps și experimentele grandomane, completându-le cu un tipic anti-capitalism soft și cu niște deziderate ecologiste. Cu personalitatea uploadată pe-o cărămidă de drive și cu o mașinărie care-l recompune din deșeurile organice ale navei spațiale, Mickey e constant trimis să moară și reprintat înapoi atunci când e nevoie. În ciuda proaspătului pedigree internațional al regizorului și al unui Robert Pattinson în plină glorie în interiorul cinemaului de artă, Mickey 17 s-a fâsâit repede, discuția despre el rămânând mai degrabă în zona unui mare eșec pentru Warner Bros. Marea teamă pare să fie că insuccesul financiar al filmului va descuraja în interiorul sistemului de studiouri și mai tare așa-numitele filme originale și că puține companii vor mai fi dispuse să take a chance pe proiecte dacă nu experimentale atunci cel puțin de non-franciză.

Ecranizarea lui Bong după romanul aproape eponim al lui Edward Ashton, Mickey 7, e totuși destul de nesatisfăcătoare cât să își merite uitarea rapidă, lăsând la o parte simplificările pe care multă lume le acuză față de carte. N-am citit romanul lui Ashton cât să îmi pot da singură cu părerea, dar consensul general e că filmul scade din existențialismul său și nu investighează la fel de extins dilemele sale despre clonare și viață veșnică. Bong pare, într-adevăr, să fie mai degrabă interesat de tenta de satiră politică, canalizându-și mult din atenție asupra cuplului de demagogi interpretați de Mark Ruffalo și Toni Collette care guvernează autoritar asupra misiunii spațiale cu destinația îndepărtatei planete Niflheim. Cei doi soți Marshall, obsedați de propria personalitate, dar și de varii tâmpenii ca sucuri minune, sunt o caricatură nu neapărat doar trumpistă, așa cum ne sugerează inflexiunile gonflate ale vocii maimuțoiului jucat de Ruffallo, ci a întregii clase idiocrate care se află astăzi în poziții de putere. În toată preocuparea sa cu mașinării minune, fuga către spațiu și plasarea încrederii în mari magnați, Mickey 17 ia bine pulsul tehnofascimsului de astăzi, subliniind mai ales marea sa deschidere în a trata omul ca resursă dispensabilă.

E greu să te simți surprins de Mickey 17, căci el aduce prea mult aminte de Okja, prin tipul de discurs care caricaturizează falșii oameni de știință și corporațiile, dar mai cu seamă prin animalele extraterestre pe care coloniștii le întâlnesc pe neprietenosul Niflheim. Aici se întrevede unul din lucrurile care parcurge adesea filmografia lui Bong: dragostea pentru Creatură, înțeleasă ca element al filmului de gen, dar și ca alteritate naturală de la care avem de învățat și pe care trebuie să o respectăm.

În tot acest context, Mickey-ul lui Robert Pattinson e încununarea unei astfel de gândiri, el ajungând în spațiu ca un expendable: un individ clonat și omorât la infinit după nevoile avansului tehnologic și ale coloniei – un animal de sacrificiu în numele progresului, la intersecția dintre Dolly și Laika. În fond cam așa îl și zugrăvește Bong pe Mickey nr. 17 (spre deosebire de Mickey nr. 18), ca un cățeluș drăguț și inocent, amărât de propria soartă a continuei morții, dar oareșcum împăcat cu inevitabilitatea sa. De-abia atunci când se confruntă cu accidentala sa nouă clonă începe acesta să se trezească. Răsarc de aici marile dileme identitare ale originalului, dublului și multiplului cu care se joacă filmul, dar Bong își diluează tăișul critic într-o comedie de gen și într-o artificialitate care deranjează, lăsând jos ganterele filosofice în detrimentul unor glumițe mai grosolane despre sex sau de tipul animal-extraterestru-mușcă-de-deget-liderul-autocrat. 

Pare puțin rezonabil să te plângi de asta când vine vorba despre un film de gen, darămite un SF, dar Mickey 17 are un iz profund artificial și glossy care distrage de la o empatizare profundă cu ceea ce vezi în imagine. Decorul se simte ca decor și personajele se simt ca personaje, nu într-un sens teatral ci într-unul ultra cosmetizat și plat. E ceva ușor antipatic și în Mickey nr. 17, căci hiperbolizarea sa ca mare și inocent fraier care vorbește de parcă își suflă mucii, îl dezbracă de profunzime și de greutatea gândurilor existențiale pe care le are despre sine și mașinăria care îl readuce la viață. 

De cealaltă parte, e greu să te simți surprins de Mickey 17, căci el aduce prea mult aminte de Okja, prin tipul de discurs care caricaturizează falșii oameni de știință și corporațiile, dar mai cu seamă prin animalele extraterestre pe care coloniștii le întâlnesc pe neprietenosul Niflheim. Aici se întrevede unul din lucrurile care parcurge adesea filmografia lui Bong: dragostea pentru Creatură, înțeleasă ca element al filmului de gen (cum e și în al său The Host, 2006), dar și, în virtutea eco-parabolei, ca alteritate naturală de la care avem de învățat și pe care trebuie să o respectăm. În aceste creaturi simpatice și jucăușe (ucigătoare dacă nu le tratezi bine) se răsfrânge discursul ecologist al lui Bong, povestea împlinindu-se de-abia atunci când coloniștii învață să conviețuiască cu ele. Totodată, deși doar în substrat, în interacțiunea dintre egoismul uman și existența indigenă a acestor ființe se întrevede un alt puls important pe care îl surprinde Bong – legătura intrinsecă dintre explorarea spațiului și actul colonizator. 

Problema e, totuși, că Mickey 17 își poartă mesajul mult prea pe față  – aglomerarea de teme ajunge în multe momente din film să stingherească prin evidență și didacticism. Pedepsirea indivizilor răi și comuniunea cu natura riscă o tentă de lectură școlară, oricât de dulce și inocentă ar fi în fond. În ciuda unor stângăcii de structură – ultimul act, dedicat progreselor de după înfrângerea previzbilă a liderilor nebuni e mai degrabă un epilog care trenează – Mickey 17 e departe de a fi un film rău, dar e greu de spus că ar fi memorabil, spre marile așteptări ale tuturor, inclusiv ale mele. 

Ca o codă, îmi permit să reflectez asupra unui lucru, în lumina unor cuvinte care mă angoasează că s-au tot strecurat în cronicile mele la filme recente: autocrați nebuni. Remarcam tipologia la Gladiator II, dar într-o oarecare măsură și la Nosferatu-ul lui Robert Eggers, și acum la Mickey 17. Mă petrece fiorul că e cazul să punem cu toții mâna pe From Caligari to Hitler-ul lui Siegfried Kracauer – ce spun oare toate aceste figuri recurente despre fragilitățile, temerile și tensiunile care deja nu mai sunt latente societăților în care trăim?

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.