Dincolo de măiestria formei fără „cut” și fondului tragic, Adolescence e, până la urmă, o dare de seamă despre confuzia din interiorul fiecărei generații și prăpastia tot mai mare dintre adolescenți și adulți. „What have you done? Why?”, întreabă obsesiv tatăl din serial, o încercare disperată de a construi un pod peste o distanță de acum insurmontabilă. Ruxandra Gubernat a petrecut patru ani construind tocmai aceste punți, în timp ce documenta pentru Vis. Viață transformările prin care trec trei adolescenți care se maturizează în epoca social media, și care vor să plece din România, simțindu-se dezamăgiți de o societate care pare să nu-i înțeleagă.

*

„Cum ați descrie lumea în care trăim? Și cum ați spune că vă simțiți în lumea asta?”, i-am întrebat pe studenții mei la jurnalism anul I, în timpul primului seminar.

Răspunsurile au fost sumbre. Lumea lor este: urâtă, cinică, absurdă, confuză, nesigură, totul se învârte în jurul banilor. Se simt: alienați, deprimați, singuri, nesiguri. Doar unul, din mai mult de 80 de tineri de 19-20 ani, a spus: „Dar suntem tineri, o să ne bucurăm de viață așa cum e.”

Sincer, nu am știut ce să le răspund. La șase ani după ce am început să lucrez la Imaginary Youth/Vis.Viață și petrecând timp cu sute de adolescenți (ca mentor într-un program de educație media pentru adolescenții din medii precare) – observându-i, însoțindu-i, încercând să le fiu prietenă (și chiar obținând, uneori, acest statut) – cel mai bun răspuns pe care l-am avut a fost să le spun că sunt acolo pentru a-i asculta.

„Parcă suntem la un curs de terapie sociologică,” a spus cineva. S-a râs, dar a părut să le facă bine. Un gând care rămâne cu mine, de-a lungul acestor ani, oricât de banal ar suna, ca un loc comun pentru generația Z, pentru mileniali și pentru toate generațiile de dinaintea noastră, este că tot ce au nevoie adolescenții este să simtă că sunt ascultați (activ). E atât de simplu și atât de clișeu. Sunt sceptici, pentru că noi (în general) îi subestimăm. Se retrag, pentru că noi (în general) nu avem încredere în ei. Se revoltă, pentru că nu reușim să găsim un limbaj comun. 

La șase ani după ce am început să lucrez la Vis.Viață și petrecând timp cu sute de adolescenți – observându-i, însoțindu-i, încercând să le fiu prietenă, cel mai bun răspuns pe care l-am avut a fost să le spun că sunt acolo pentru a-i asculta.

M-am gândit recent la nevoia aceasta de a-i asculta pe tineri, văzând Adolescence, serialul despre care nu ne mai putem opri să vorbim. Ca mamă a unui băiat de aproape 5 ani, născut într-o lume tehno-toxică, colonizatoare de minți, Adolescence m-a atins profund, pentru că mă gândesc constant la mesajele pe care le transmitem copiilor noștri despre cine să fie într-o lume atât de ostilă. Drama britanică difuzată de Netflix, care îl are în centru pe Jamie, un adolescent izolat, cu probleme de încredere, radicalizat online și acuzat de crimă, este doza de realism social de care avem nevoie. Naturalețea brutală a mini-seriei, susținută de interpretări puternice, intens emoționale, o transformă într-o explorare tăioasă a adolescenței, în toată confuzia și vulnerabilitatea ei. 

Când am început să filmez pentru Vis.Viață (documentarul observațional despre viețile Unei, o actriță, Ștefaniei, o activistă de mediu și lui Habet, un trapper, care vor să plece din România după terminarea liceului, simțindu-se dezamăgiți de o societate care pare să nu-i înțeleagă), eram interesată de autenticitatea experiențelor lor, dar eram foarte conștientă de toate straturile pe care eu (și ei) trebuie să le pătrundem și să le desfacem până să ajungem acolo.

În primul rând, exista o cameră în calea noastră. Relația noastră urma să fie mediată de un obiect fascinant, care atrage atenția, monitorizează viața, promite (potențială) faimă. Un obiect mult mai familiar pentru ei decât pentru generația mea, pentru că ei performează în fața lui (deși sub o altă formă) de mai multe ori pe zi. (Pentru a face exercițiul cât mai aproape de realitatea lor, le-am și dat telefoane cu care să documenteze singuri.) Dar, de data aceasta, valoarea adăugată era că acțiunile lor vor fi validate și apreciate. În cel mai idealist dintre scenarii. În cel mai dezolant, ar fi fost doar un alt element care să contribuie la presiunea de a-și „manifesta identitățile în afara lor”. 

Ce vreau să spun cu asta? În primul rând, adolescenții negociază această tensiune între expresie de sine reală și presiunea de a crea o imagine idealizată pentru rețelele sociale în fiecare zi. În al doilea rând, actul performativ în fața camerei este, de cele mai multe ori, un spectacol solitar, un solo show. Cum influențează acest lucru ego-ul, formarea identității, relațiile interpersonale? În al treilea rând, există o frontieră invizibilă între „real” și „virtual”, între sinele genuin și imaginea alterată/versiunile de sine expuse în spațiul public. 

Această singurătate a copiilor se simte și în Adolescence – nesiguri pe ei, suspicioși unii față de alții, legați prin relații sociale fragile, respinși de profesori (“These kids are fucking impossible”, spune un profesor de la școala lui Jamie), etichetați, hărțuiți, excluși prin emoji-uri pe Instagram de către colegi. O deconectare între lumi, care îi rupe în nuanțe. „Do you understand that whoever did kill her, extinguished all possibility of her future life?”, îl întreabă psihologul pe Jamie, adolescentul acuzat de crimă.

În Vis.Viață, o altă dimensiune a fost radiografierea luptelor interne ale adolescenților noștri, în această lume a conexiunii digitale constante și a tehnostresului care o însoțește. Permanenta nevoie de a fi conectați la rețele sociale declanșează sentimente de insecuritate și inadecvare, pe măsură ce adolescenții se tem să nu rămână în urmă sau să nu îndeplinească așteptările sociale. Adolescenții pe care i-am întâlnit, ca mulți alții, cred că spațiul virtual nu este realitate. Dar nu este real în consecințele sale? Nu creează atitudini și comportamente de lungă durată, mult dincolo de sfera online? Anxietatea și stresul care pot veni cu menținerea acestor personaje virtuale. Alienarea, fragilitatea. Sentimentul de „a fi neconform”. 

Vedem asta mai ales în episodul trei din Adolescence. Această lipsă a încrederii în sine, nevoia acută de validare, dar și furia transformată în ură. Conversația lui Jamie cu psihologul devine un moment de descărcare, în care reușește, în sfârșit, să pună în cuvinte frământările sale interioare, tocmai pentru că e una dintre puținele situații în care e implicat/incitat într-o conversație reală. Vedem și în Vis.Viață. Habet, încercând să ofere o altă dimensiune greutăților sale prin intermediul camerei. Una, încercând să se scuture de sindromul impostorului, de senzația de lipsă de valoare pe care o simțea. Ștefania, încercând să impresioneze și să impună cauzele sociale prin jurnalul ei video mobilizator-predicator. 

Soluția mea, ca regizoare de documentar și ca om, a fost să depășesc obstacolele prin interacțiune umană. Era evident pentru mine că, dacă vreau să fac Vis.Viață, mai întâi trebuie să creez această încredere între noi, care mă plasează în afara rolului simbolic de „regizor” și pe ei deasupra rolurilor de „protagoniști într-un film despre ei înșiși.” Crearea intimității ar putea părea o introducere bună pentru orice manual despre documentarul observațional, dar nu este atât de ușor de atins în realitatea de pe teren. 

Una dintre criticile la adresa Vis.Viață este că reproduce ritmul poveștilor de pe Instagram/TikTok, nereușind să pătrundă suficient în profunzimile vieților protagoniștilor. Una dintre aprecierile aduse este că este foarte intim și aproape de ei. Aș spune că ambele sunt intenționate. Pentru că este o chestiune de timp… (And it’s running out for you).

„Am o problemă cu timpul. E super frustrant că am impresia că timpul nu trece… și, efectiv, în momentul doi, am impresia că trece prea repede…mă simt ca în Matrix, o sclavă între niște numere”, spune Una, în timpul carantinei Covid. E un paradox acolo, între libertatea pe care o manifestă Habet, în timpul pandemiei, și izolarea Ștefaniei și a Unei, care se simt în afara timpului.

Este vorba despre viteza cu care viața evoluează cu ei și în jurul lor – un timp comprimat al crizelor multiple, online și offline, care îi face să își piardă reperele, dacă nu sunt bine înfipți. Și majoritatea dintre ei nu sunt, nu pentru că eșuează, ci pentru că nu au suficient timp pentru a se defini. 

Diferența dintre generații nu e doar una de ani, ci o rană cusută cu neînțelegeri.

Și simt că această confuzie în jurul întrebărilor „cine suntem și ce vrem” se extinde și la generația mea. Ne lipsesc, tot mai mult, certitudinile pe care părinții noștri le aveau. Aceste rutine, aceste scopuri, devin din ce în ce mai vagi și din ce în ce mai inaccesibile. În lumea Adolescence, o lume care le refuză atât milenialilor, cât și generației Z un sentiment de stabilitate, distanța se adâncește nu doar din cauza timpului dintre ei, ci și prin felurile diferite în care fiecare încearcă să dea sens incertitudinii. Diferența dintre generații nu e doar una de ani, ci o rană cusută cu neînțelegeri.

Până la urmă, este despre duritatea vieții așa cum este acum, în România, în UE, în SUA sau în altă parte. O redefinire constantă a cum ar trebui să arate succesul și fericirea, care merge mână în mână cu acest sentiment crescând de alienare, mai ales pentru tinerii aflați în procesul de stabilire a identității, într-o lume care pare să ofere posibilități infinite, dar care le fuge de sub picioare.

Ruxandra Gubernat

Regizoare de film documentar și cercetătoare. Are un doctorat în Științe Politice de la Universitatea Paris Nanterre și este, în prezent, Lector Universitar la FJSC București. A regizat Vis.Viață, un documentar despre trei adolescenți care plănuiau să plece din România după terminarea liceului, un film despre emoțiile și anxietățile adolescenților.