Synonymes (r. Nadav Lapid, Ursul de Aur la Berlinale, 2019)

“Ce ai de gând să faci în Franța?” e întrebat Yoav (Tom Mercier), un imigrant israelian care tocmai a poposit în Paris. “Mă odihnesc”, răspunde el cu un aer fetid și arogant. Filmul lui Lapid e o farsă la adresa minunatei lumi noi: Yoav sparge un apartament generic parizian, unde umblă dezbrăcat și mai apoi face un duș cu apă rece, intră într-un șoc termic și se trezește în patul proprietarilor, acoperit de o blană extravagantă, după ce aceștia i-au cărat nudul și i-au acoperit penisul cu o cârpă, ca să-l facă de rușine spectatorilor. Venit să se debaraseze complet de naționalitatea sa, după ce termină armata în Israel, Yoav refuză să mai vorbească limba lui maternă. E ca și cum, după șocul termic, el s-ar fi născut a doua oară: trebuie să învețe din nou să meargă și să se poarte. Lui Yoav i se dau haine de hipster, pantofi, cămăși și un dicționar cu care să se civilizeze. Dar, pe măsură ce învață toate regulile “civilizației”, ajunge să se comporte ca un sălbatic. În fine, dincolo de probele extravagante pe care protagonistul le are de trecut (o filmare pentru un film porno, printre altele, în care e rugat să urle în israeliană orice sună mai ferm), Lapid filmează secvențele de exterior printr-un fals unghi subiectiv al protagonistului – o lentilă fish eye care deglamourizează Parisul, făcându-l să pară tern și plicticos, ba chiar murdar. N-aș putea să recomand Synonymes destul – chiar și în subiecte unde n-ar putea exista nimic ofertant, Lapid vine cu un scenariu incredibil de bizar și actual, simultan. Poate că problema nu e că imigranții ne invadează țările, ci că noi nu mai avem nimic uman de oferit.

Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (r. Andrei Ujică, 2010; prezent în secțiunea ROMÂNIA. 30 DE ANI MAI TÂRZIU)

Înainte să văd filmul lui Ujică, auzisem atât de multe povești despre Ceaușescu (atât predate la istorie, citite ulterior, cât și bârfe răutăcioase care circulau în familia mea la fiecare masă de Crăciun) încât îmi construisem într-un fel ciudat un imaginar cu diverse momente ale vieții liderului. Erau lucruri pe care nu le văzusem niciodată cu el – în toaleta lui regală, vânând, mâncând prăjitura profiterol – lucruri care se sedimentaseră în mine încă din copilărie. Filmul ăsta face opusul: încearcă să reconstruiască mitologia probabilă pe care Ceaușescu însuși o avea despre el; felul în care și-ar fi dorit ca și restul lumii să-l vadă. E probabil una dintre capodoperele mondiale ale found-footage cinema. Și probabil una dintre ultimele ocazii de a o vedea pe ecran mare.

Dolor y Gloria (r. Pedro Almodóvar, 2019, Premiul pentru Cel mai bun Actor și Cea mai bună Coloană Sonoră la Cannes)

Autoficțiunea lui Almodóvar a fost aclamată și apreciată aproape unanim – un film în care Antonio Banderas joacă persona unui regizor împovărat atât de propriile neputințe fizice (dureri de cap, dureri de spate, o tuse înfundată) cât și de imaginarul nostalgic al trecutul său (relația cu mama sa, perioada în care au viețuit o vreme într-o peșteră, unde a învățat un pictor să scrie și să citească, în timp ce el îi aranja pereții). Personajul lui Banderas are părul grizonat, vâlvoi (à la Almodóvar), o privire care când sondează în lumea din jur, când se refugiază cu agonie în sine. Cu toate că filmul e mai puțin spectaculos din punct de vedere estetic (pe alocuri pare o mostră de film TV), el mizează pe emoție și sinceritate – ce alt regizor s-a mai dezbrăcat așa în fața publicului, cu atât mai mult că vorbim despre un misfit, Pedro Almodóvar?

Ivana cea groaznică (r. Ivana Mladenovic, 2019)

Tot în termeni de auto-ficțiune, am o curiozitate incredibilă să văd ce vrăji a mai făcut Ivana Mladenovic (Soldații. Poveste din Ferentari): cu un titlu care citează Ivan cel Groaznic, filmul din 1944 al lui Eisenstein, Ivana nu numai că se distribuie pe sine în rolul protagonistei, însă își distribuie și familia. Despre distanța pe care o iei în cazul în care te joci pe tine însuți era vorba și în Soldații – acolo, Adi Schiop reconstituia în film o experiență personală de viață pe care o ficționalizase mai întâi în scris, în romanul omonim publicat acum câțiva ani în urmă. Cinemaul românesc pare ancorat foarte tare în zona asta momentan. Atât Mladenovic, cât și Ana Lungu se folosesc de limitele dintre ficțiune și documentar în filmele lor; nu e de mirare că Soldații și Un prinț și jumătate sunt printre cele mai discutate și mai izbutite filme ale anului trecut.

Parasite (r. Bong Joon-ho, 2019, Câștigătorul Palme d’Or din 2019)

O familie foarte săracă trăiește nu numai la periferia orașului, ci în subsolul ei, înconjurată de șobolani. Aspirând la o viață ca în filme, se infiltrează în casa altei familii high-class, devenind nemesis-ul ei. Bogații sunt naivi și neajutorați – nu sunt capabili să-și gătească singuri, să-și educe singuri copiii sau să-și conducă mașina la serviciu, așa că ei o fac pentru ei, mimând o dezarmantă încredere în sine.

Deși la o distanță meteorică, Viridiana și Parasite împărtășesc o viziune cinică despre imixtiunile dintre bogați și săraci. Casa hyper-class în care reușesc să pătrundă protagoniștii din Parasite, jucându-se de-a profesoara, șoferul, menajera și terapeutul, și dezordinea lăsată de ei la final are ceva din dezinhibarea cu care cerșetorii din filmul lui Bunuel abandonează rușinea și transformă solemna “cina cea de taină” într-un festin grotesc, sfâșiindu-se reciproc pentru o bucată de pâine. Într-un fel cinic, în Parasite, cu toate că familia low-class se îmbracă în uniforme călcate și apretate, ea are un miros specific de igrasie care o dă de gol în fața opulenților – e un fel de amprentă cu care ei defilează în lume. O comedie-satiră la adresa lumii în care trăim – în care ne folosim unii de ceilalți atât pentru a reuși în viață, cât și pentru a trăi pur și simplu.

La Mort de Louis XIV (r. Albert Serra, 2016)

Unul dintre invitații speciali ai acestei ediții Les Films este Albert Serra, un cineast spaniol extrem de edgy și inventiv. Unul dintre preferatele mele este indiscutabil La Mort de Louis XIV, un film cu potențialul de a deveni un clasic chinuitor – când spun chinuitor mă refer la durata resimțită a filmului (în paralel cu cele 2 ore efective, se vor mai adăuga încă 3, ca temperaturile excesive, de -20 grade, când corpul nu mai are noțiunea de temperatură). Jean-Pierre Léaud (da, Antoine Doinel, puștiul din Quatre-Cent-Coups) e Regele Soare – infatuat și încăpățânat, își poartă trupul voluminos în patul regal în timp ce o rană la picior îi degradează treptat corpul și mintea, lăsându-l inconștient și incoerent. Filmul se petrece aproape în întregime în dormitorul regelui, deci aviz amatorilor de filme istorice obișnuite.

Winter Sleep (r. Nuri Bilge Ceylan, 2014, Palme d’Or la Cannes în 2014)

Aș revedea oricând pe un ecran mare Winter Sleep, magnum opus-ul lui Ceylan – atât pentru coloana sonoră, amețitoare, pentru imaginile spectaculoase cu Anatolia acoperită de zăpadă, peisaje care înghit personajele și le fac dramele personale să pară mărunte. Protagonistul, un afacerist local, un bărbat cu un glas mare – și aparent și o inimă pe măsură -, începe să și le piardă de îndată ce o piatră îi lovește parbrizul mașinii. Extrem de bine scris și un studiu de personaj excelent, îl recomand și pentru vizionări multiple – eu sunt la a treia și încă mai găsesc subtilități în dialog sau în jocul actorilor care mă lasă cu gura căscată.

Georgiana Mușat

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.