Centenarul serbat anul trecut a constituit un prilej de reflecție pentru cineaștii români: teme precum chestionarea identității naționale, reevaluarea trecutului, fel de fel de radiografii ale nației s-au reflectat în filme la fel de diverse precum Dacii liberi (Monica Lăzurean Gorgan & Andrei Gorgan, 2018), Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (Radu Jude, 2018) sau Jurnalul familiei –escu (Șerban Georgescu, 2018). Dintre toate, filmul lui Georgescu este, formal și ideologic, cel mai convențional – dar și cel mai direct în căutarea sa de a pătrunde ființa națională, optând să urce pieptiș panta istoriei noastre complicate.

Există câteva riscuri presupuse de o astfel de abordare fără ocolișuri; filmul lui Georgescu – compus dintr-o investigație în arborele genealogic al familiei regizorului și câteva interviuri luate unor intelectuali români – nu le evită. E de ajuns să privim imaginea poliedrică, dar per ansamblu omogenă, a țării cu care rămânem în urma filmului: o imagine alcătuită din esențialisme, poncifuri, anecdote spirituale. Câteva mostre de înțelepciune: undeva, Theodor Paleologu – campionul generalităților caduce din film – afirmă că „există un anumit tembelism moldovenesc”. Mai târziu cade altă sentință irevocabilă: „fotbalul e un sport de echipă, deci prin definiție nu poate fi bine făcut de români”. Capitolul sport nu-i cruțat nici de Sorin Ioniță, care – la a nu știu câta intervenție aberant-disprețuitoare – penetrează la rându-i în carnea psyche-ului național: „Suntem în partea aia de națiuni care trăiesc gloria sportivă mai mult prin delegație. Preferăm să stăm pe canapea cu PET-ul și semințele, și să ne trăim gloria văzându-i pe băieții din teren”, concluzionează expert Ioniță.

Nu mai continui – dar nivelul scăzut al acestor intervenții, în care mult din ce se spune e balast, reprezintă unul dintre neajunsurile documentarului. Pe de-o parte, alegerea intervievaților e lipsită de invenție, filmul punând pe tapet aceleași voci cu care suntem deja obișnuiți din discursul mainstream: Vintilă Mihăilescu, Ioana Pârvulescu, Stelian Tănase, Mihaela Miroiu, Ioniță, Paleologu. Sigur, un regizor nu e obligat să umble după inovații sau provocări – dar un dram de îndrăzneală, precum și recursul (obligatoriu în acest caz, aș zice) la o voce alternativă, de opoziție, care să respingă toate locurile comune (despre comunism, despre tranziție etc.) pe care filmul le perorează liniștit, de parcă ar fi evidente, ar fi fost de dorit.

Pe de altă parte, de multe ori răspunsurile la investigația lui Georgescu sunt inadecvate: Ioana Pârvulescu îl invocă pe Schopenhauer pentru a determina semnificația traiului la bloc pentru român; Paleologu distinge între cosa nostra și res publica pentru a cataloga egoismul endemic al românului îndobitocit de colectivizare; Vintilă Mihăilescu e nevoit să reia – în fața camerei leneșe a lui Georgescu – ideea că sarmaua e un fel de mâncare național revendicat ca atare în toți balcanii, idee expusă deja de-acum peste 20 de ani, într-un articol scris alături de Radu Anton Roman. Nici nu-i de mirare că, mult prea des, filmul se limitează la evidențe: a se vedea momentul în care, plin de naivitate, Georgescu se arată tare bucuros – în fața unui coș de cumpărături plin ochi – la gândul că acum se găsesc alimente la discreție, într-o oferă variată – fără ca umbra unui gând sceptic cu privire la globalizare, sau consumerism, sau tirania banului… să-i zăbovească pe chip.

Mărturisesc că am ceva probleme în a distinge clar cât e ironie și cât nu în film – vezi pasaje ca cel de mai sus sau ca scena în care Georgescu pare că glumește (e oricum riscant) cu privire la „autoritatea masculină” într-o căsnicie. Iar vocea regizorului din off, care ghidează ferm, complet lipsit de imaginație, anulează orice posibilă rupere de ritm, orice surpriză. Dar filmul prezintă interes în ciuda – sau în virtutea – acestor hibe: Georgescu trasează un portret-robot al românului care deja e bătătorit de ani buni în mentalul colectiv – tocmai pentru ca mai apoi să-l nege. Într-o analiză binevoitoare a filmului, Ionuț Mareș spune că în filmul lui Georgescu „nu e vorba de o lecție de manual, iar clișeele sunt folosite doar pentru a fi deconstruite”.

Reușita e, zic eu, cel mult parțială, dar sunt destule lucruri de păstrat: viziunea subtil-feministă inserată de Mihaela Miroiu în intervențiile ei, care destabilizează retorica tocită despre răul comunist și o îndreaptă spre zone vag explorate – cum s-a trăit comunismul în funcție de gen? Sau felul relaxat în care Mihăilescu introduce tușe etnografice, ajungând uneori să completeze grațios experiențele intim-feminine relatate de Mihaela Miroiu cu pandantul lor vizibil în societate: Miroiu vorbește despre lipsa de viziune a celor care, pe vremuri, stabileau ce articole vestimentare feminine vor fi distribuite spre vânzare; Mihăilescu descrie, pe cale de consecință, avântul activităților de croitorie acasă, după bunul plac, departe de establishment. Sunt indicii ce arată posibilitatea unui film de tip stare-a-nației care să dezvăluie partea nevăzută a lucrurilor și să creeze un discurs pertinent, lucid, lipsit de complezență. În momente precum cele amintite mai sus, în care filmul găsește replicile juste, pe măsura ambiției sale antropologice, Jurnalul familiei –escu plantează sâmburii acestui proiect – un proiect care rămâne în mod clar de făcut.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.