Cum tratează regizorii în filme somnul, una dintre cele mai banale fapte cotidiene? Cu toate că aproape fiecare film include măcar o secvență de trezire din somn (fie ea credibilă sau nu, zbuciumată sau nu), doar câteva dintre ele fac din somn un subiect central. Motivul? Nimeni nu vrea să zăbovească pe chipul unui actor care nu-și folosește corpul sau ochii, un actor care joacă de fapt nimicul. Cu toate astea, lista de mai jos dovedește contrariul, speculând faptul că, atunci când se odihnesc, trupurile oamenilor sunt fragile și imobile, că somnul e o experiență intimă, dar și o portiță foarte pregnantă cu subconștientul fiecăruia dintre ei. 

1. Două păsări de noapte – On Body and Soul – r. Ildikó Enyedi, 2017

În On Body and Soul, Maria și Endre, doi colegi de muncă la un abator maghiar, se întâlnesc în fiecare noapte într-un vis neobișnuit comun, unde sunt cerb și căprioară. Somnul e aici un teren comun, extra orbem, unde fiecare dintre ei poate deveni altcineva – două suflete cu nimic fizic în comun, care nu și-au vorbit niciodată, pot împărți noapte de noapte aceeași experiență. De altfel, Ildikó Enyedi vorbește mai curând despre o lume diafană și spirituală care se opune complet realității carnale din jurul protagoniștilor (plină de animale tranșate, sânge, grotesc). 

2. Somnul ca experiență transcendentală – Cemetery of Splendour – r. Apichatpong Weerasethakul, 2015

Într-un film aproape imposibil de clasat (să fie realism magic, să fie Frumoasa din Pădurea Adormită?), niște soldați sunt cuprinși de o boală narcoleptică neobișnuită care îi face să zacă zi și noapte, parcă prinși într-o vrajă. Infirmierele îi tratează cu foto-terapie, le vorbesc și le țin de urât, zeițele viermuiesc printre cei vii și le vorbesc cu eleganță despre ceaiuri. Un film în care vizionarea transmite o somnolență vegetativă, o lume domoală și caldă a tuturor posibilităților. La fel ca oricare film al lui Apichatpong Weerasethakul, Cemetery of Splendour nu pune preț pe o logică narativă, ci mai curând firul roșu e însăși experiența visului, cu contradicțiile și miracolele ei. Trupurile soldaților, odată adormite, sunt ca o portiță deschisă lumii spirituale – e locul din care spiritele celor morți ies în lume și umblă solar, împărțind lumină. 

3. Realitate virtuală și gadget-uri onirico-fantastice – Eternal Sunshine of the Spotless Mind – r. Michel Gondry, 2004

Cum ar fi să te pregătești de culcare, să-ți pui pijamaua preferată, să-ți pui o muzică pe fundal și să adormi absolut ca de fiecare dată, doar că a doua zi să nu-ți mai amintești sub nicio formă de cel mai mare eșec al vieții tale, de omul pe care l-ai pierdut dintr-o prostie ș.a.m.d.? O echipă de spiriduși tehnologici pătrund în casele oamenilor și îi eliberează de suferințe, printr-un aparat minune. Doar că ce faci dacă, în timpul procesului, în timp ce memoria ți se șterge cu buretele, te răzgândești? Subiectul fantezisto-suprarealist al lui Michel Gondry (un cineast cu o fascinație pentru lumea viselor, vezi La science des rêves) e și actual (într-o eră în care tehnologia e tot mai invazivă și ajunge ușor să ne substituie) și foarte uman: poți să nu-ți mai aduci aminte că ai avut o viață lângă cineva și tot să-l cauți, inconștient, cu privirea. 

4. Experiențe derivate din insomnii – Privarea de somn – All These Sleepless Nights – r. Michał Marczak, 2016

Cu toate că cinemaul se folosește deseori de insomnie ca motor derivativ al filmelor mindfuck (Fight Club, The Machinist, Inception), am ales un exemplu ceva mai pământean: trei prieteni care-și pierd nopțile alegând să nu doarmă, de dragul de a nu rata nimic. O petrecere continuă, o explorare a străzilor goale, a orașului lipsit de oameni, cu o lumină care-și schimbă tonurile de la o oră la alta. Un sindrom Peter Pan prin care vrei să oprești puțin timpul, ca și cum dacă ai fi treaz n-ai putea să îmbătrânești, ci din contră, ai putea cuprinde cât mai multe cu ochii. 

5. Banalizarea somnului – Hiperrealitate – Sleep – r. Andy Warhol, 1965

De-a lungul a cinci ore și douăzeci de minute, spectatorul urmărește în timp real somnul odihnitor și amorf al lui John Giorno, iubitul lui Andy Warhol. Schimbând din când în când încadratura, însă fără a sugera în vreun fel vreo elipsă temporală, Warhol obligă privitorul să intre într-un documentar în care nu există în niciun fel subînțelesuri – totul e la vedere. Spre deosebire de hiperrealismul lui Akerman din Jeanne Dielman, Warhol nu umple cu sens imaginea, ci căutarea sensului e tratată, din contră, zeflemitor – cinemaul care ascunde indicii pe care le poți descoperi mai târziu. Aici, excepționalitatea experimentului ajunge să îl banalizeze prin acumulare – oricât de fascinantă și fetișizantă ar fi urmărirea unui străin în timp ce el doarme, ea devine obositoare. A adormi vizionând filmul nu ar fi altceva decât o prelungire a vizionării lui – ea ar fi, de altfel, experiența meta pe care filmul o propune. Dacă ne-am privi partenerii dormind, în cele din urmă am ațipi și noi privindu-i, și deci, i-am ajunge din urmă. 

Georgiana Mușat

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.