Născută pe 27 martie 1991 la Oradea, Cristina Haneș este una dintre cele mai talentate și promițătoare tinere regizoare de film documentar din România. Lungmetrajul ei de debut, „A Rifle and a Bag” (2020), despre o fostă luptătoare în gherila maoistă din jungla indiană, realizat împreună cu alte două tinere cineaste, Isabella Rinaldi (Italia) și Arya Rothe (India), a avut premiera mondială în secțiunea Bright Future Competition a celei de-a 49-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Rotterdam (22 ianuarie – 2 februarie), unde a și obținut o mențiune specială, și va putea fi văzut în România la Festivalul One World din București (20-29 martie). Am stat de vorbă cu Cristina Haneș la Rotterdam despre experiența din India, despre parcursul profesional și despre atracția pentru filmul documentar.

La liceu, Cristina Haneș a studiat la profilul Matematică-Informatică, bilingv Engleză. Spune că era o adolescentă „introvertită” și „debusolată” care, ajunsă la 17-18 ani, încă nu știa ce vrea să facă în viață. 

„Analizând oferta de universități, nu mă regăseam în nici una. Bine, înclinam mai mult spre umaniste. Dar ceva îmi provoca o oroare groaznică față de toate acestea. Apoi o prietenă foarte bună a aplicat la Facultatea de Film a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (Facultatea de Teatru și Televiziune, specializarea Cinematografie, Fotografie, Media – n.r.). Auzind că ea aplică acolo, am zis să încerc și eu. Înainte de admitere, erau ceva cursuri de pregătire. Am mers la ele. Atunci am devenit cu adevărat interesată. De exemplu, ca parte din aceste cursuri, am analizat un tablou într-o discuție liberă. Nu făcusem asta în viața mea. Am simțit că am dat peste ceva relevant pentru mine. Nu participasem până atunci la nici un workshop. Nu aveam nici o legătură cu lumea artei. Nu consumam foarte multă artă”, își amintește regizoarea. 

Îi plăcea totuși să vadă filme, dar mai mult americane, cu oarecare pretenții, de tip Fight Club (1999, r. David Fincher).  

„Fusesem o adolescentă groaznică. Super-închisă. Nu se putea comunica deloc cu mine. Apoi, în anul întâi de facultate, m-am deschis foarte mult. Am început cu fotografie de stradă. A fost primul lucru care mi-a plăcut. Cred că de acolo a pornit interesul pentru documentar”, spune Cristina Haneș.

După facultate, pe care a urmat-o între 2010 și 2013 și în cadrul căreia a realizat și câteva scurtmetraje, printre care și documentarul Veghe (2013), s-a înscris, prin programul Erasmus Mundus, la un masterat internațional de regie de film documentar – DocNomads Joint Master’s Degree – care s-a desfășurat în Portugalia, Ungaria și Belgia, între 2014 și 2016. 

Ca parte a masterului, a realizat, la Lisabona, un foarte special documentar de 40 de minute, António și Catarina, cu care a participat la mai multe festivaluri importante și cu care a câștigat premiul Pardino d’Oro pentru cel mai bun scurtmetraj la ediția din 2017 a Festivalului de la Locarno. Un film poetic, transgresiv, cu un misterios bărbat de aproape 70 de ani, surprins de regizoare în micul său apartament.  

În timpul studiilor de master, le-a avut colege pe Isabella Rinaldi din Italia și Arya Rothe din India, cu care s-a împrietenit: „Noi trei am decis, utopic, să înființăm un colectiv al nostru după ce terminăm școala. Prima idee a fost să regizăm un film împreună, să scăpăm de ierarhia rolurilor, să vedem cum ar funcționa un astfel de proiect. Dacă e să vorbim franc, când împarți un credit de regizor, e altfel implicarea pentru toată lumea. Așa că am vrut să fie totul foarte liberal, să zicem. Evident, fiecare contribuie, poate, cu o chestie sau alta mai mult, dar ideea era să nu cuantificăm la fiecare pas acest lucru. Implicarea trebuia să fie totală pe fiecare aspect”. 

Având în minte manifestul Dogma 95, au creat NoCut Film Collective, cu care și-au propus să lucreze exclusiv în cinema-ul documentar. „Viziunea care ne leagă este că, stilistic, încercăm să fim cât mai puțin manipulative cu montajul. Așa că folosim foarte mult cadrul-secvență. Uneori ne iese, alteori nu. Dar încercăm să creăm condițiile ca un cadru-secvență să se întâmple. Gândim mult în acest cadru-secvență. Și, în acest fel, colaborăm foarte mult cu persoanele pe care le filmăm. Nu lucrăm într-un stil rigid, observațional”, explică Cristina Haneș. 

„Aveam de ales prima țară în care să facem un film împreună, într-un mod colaborativ, transcultural. Acesta era idealul din spate. Am decis să mergem în India pentru a călători, dar și cu ideea de a face un film dacă ne izbește ceva, dacă ni se pare ceva relevant pentru toate trei. Pentru Arya era ceva mai complicat să vină în Europa pentru o perioadă mai lungă, așa că am mers noi în India, inițial pentru trei luni. A fost un fel de research, de călătorie inițiatică. Apoi, timp de trei ani cât am lucrat la film (A Rifle and a Bag – n.r.), am petrecut cam șapte luni în total în India”, mai spune regizoarea.

În prima călătorie de trei luni prin India, au ajuns și în statul Maharashtra din centrul țării. Acolo, prin intermediul unui medic care era prieten al familiei regizoarei Arya Rothe, au descoperit o comunitate care locuia într-un fel de colonie la marginea unui oraș și în apropierea junglei, și care era formată din persoane ce au luptat pentru gherila maoistă Naxalite, dar acum au depus armele și s-au predat, primind puțin pământ pentru a-și construi o casă. 

„Apărută în 1967, mișcarea Naxalite urmează Cartea Roșie a lui Mao. Aveau și Manifestul Comunist al lui Marx și Engels tradus în limbile tribale. Am fost foarte surprinse cât de mare e mișcarea asta. Din cele 29 de state ale Indiei, ei sunt în 14. Asta înseamnă că au cucerit teritorii, cărora le spun zone eliberate. Sunt foarte bine organizați. Guvernul indian a reușit foarte bine să țină acest conflict în interiorul țării. De aceea, în afară se știe foarte puțin despre el. Nici noi nu știam când am ajuns în India. Autoritățile indiene și presa oficială îi consideră teroriști. Membrii Naxalite susțin drepturile oamenilor care aparțin de comunitatea tribală. Pentru asta luptă. Dar ceea ce vor ei să facă de fapt e să răstoarne guvernul și să instaleze un guvern comunist”, detaliază Cristina Haneș.

În respectiva colonie, ai cărei locuitori trăiesc într-un fel de limbo administrativ și juridic, cele trei regizoare au descoperit-o pe Somi, o fostă luptătoare de gherilă care acum e căsătorită (tot cu un fost combatant), are un copil și mai așteaptă încă unul. „Ea a ieșit clar în evidență. În primul rând, nu era atât de impresionată de pielea albă, cum erau ceilalți, pentru că mai văzuse. Pe lângă asta, știa de existența lui Ceaușescu și a regimului comunist din România. Ușor surprinzător pentru o femeie care a luptat în jungla indiană. Era tough. Ne-a plăcut trăsătura asta de caracter. Ne-a interesat foarte mult perspectiva ei, pentru că era cea mai complexă pe care o puteai găsi. Primii ani din viață i-a trăit în tribul ei din junglă. Apoi, la 12 ani, s-a înrolat în mișcarea Naxalite. A fost cu ei zece ani. În momentul în care am întâlnit-o noi, se predase de vreo opt ani. O treime din viață a trăit-o în trib, o treime în comando, iar acum în viața civilă, ca naxalite care s-a predat”, spune cineasta.

„Chiar dacă poți avea impresia că filmul este unul observațional, el e destul de participativ, dar ascuns. Ascuns în sensul în care protagonista era extrem de dibace în a-i atrage pe ceilalți în scenă cu ea, în a-i pune în stare, în a declanșa o discuție pe o anumită temă pe care noi o stabileam împreună. Noi ne inspiram din lucruri care li se întâmplau, pe care le auzeam, dar la care nu mai aveam acces. Filmul este un amestec de aceste scene în care reluam anumite lucruri și scene extrem de spontane asupra cărora nu am intervenit deloc și unde a fost observație pură. Și sunt multe așa. În plus, am lucrat cu un cadru mai larg, din intenția de a nu manipula atât de mult prin montaj”, adaugă ea. 

Cristina Haneș recunoaște că, prin călătoria în India și prin experiența realizării unui astfel de film acolo, a trecut printr-un fel de trezire a conștiinței: „Este vorba de un awareness politic, social și rasial pe care nu cred că l-aș fi avut vreodată dacă nu aș fi mers în India. Am devenit mai conștientă de nedreptățile din toată lumea, nu doar din India”.

Apoi, a învățat să fie mult mai atentă la lumea din jur și la codurile ei: „India e o cultură atât de diferită de a noastră încât era pur și simplu o altă planetă. A trebuit să facem o continuă decodare. A fost fascinant. Aproape în fiecare zi se ivea o chestie despre care trebuia să ne dăm seama ce înseamnă. Cât am stat acolo, am încercat să înțelegem cultura. Făcând un film, vrei să înțelegi fiecare gest. Eram într-o continuă frenezie să decodăm tot ce se întâmplă în jur, să nu ne scape ceva. Asta îți dezvoltă atenția. Încerc să păstrez și acum atitudinea pe care am avut-o acolo. Sunt mai alertă”. 

Crede că realizarea unui documentar, „gestul de a lua o cameră de filmat și de a o pune în fața oamenilor”, este un instrument foarte bun pentru a pătrunde într-o altă cultură. O consideră un fel de căutare și ar vrea să continue asta.

„Sunt mai multe provocări în genul acesta de situație care mă incită mai mult decât atunci când înțeleg totul. E ceva acolo care mă intrigă. Faptul că e mult mai complicat. Trebuie să cauți să îți creezi obstacole. Mici provocări pe care mi le dau pentru a îngreuna experiența de a face film. Fiecare film trebuie să aibă ceva complicat, să am tot timpul în minte ideea că e foarte greu de realizat. Altfel, nu pot să mă apuc de el. Trebuie să aibă ceva care să mi se pară nerealizabil la început. Să nu știu cum să îl încep, de exemplu. O chestie care să mă țină antrenată tot timpul, mental și ca energie, încercând să soluționez filmul respectiv”, mai explică regizoarea.

Spune că îi plac „dilemele etice” pe care le creează un documentar. „Ficțiune nu am încercat decât o dată, în timpul școlii, și mi-a displăcut complet. Mi-a lăsat senzația unui proces care nu se potrivea deloc personalității mele. Însemna să impun un lucru pe care îl gândeam de dinainte. În schimb, documentarul presupune descoperirea oamenilor, pe care îi tratezi ca pe niște obiecte misterioase. Încerc ca filmul să transmită asta, chiar dacă eu știu mai multe. Filmul trebuie să rămână cât mai fidel experienței de a cunoaște un om. Lucrurile intime nu pot fi dezvăluite de la început. Sau, dacă sunt dezvăluite, apoi trebuie deconstruite. Documentarul este mult mai imprevizibil, ceea ce îl face mult mai fascinant pentru mine”, încheie Cristina Haneș.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.