Marți seara, prima restaurare din istoria filmului românesc a avut o „premieră” de gală la Teatrul Național București: Balanța (1992) regretatului Lucian Pintilie, unul dintre filmele-cult ale anilor nouăzeci, primul (și, în epocă, mult-anticipatul) lungmetraj realizat de cineast după revenirea sa din exil, premiera mondială a filmului având loc în afara competiției la Festivalul de Film de la Cannes. De asemenea, Balanța a propulsat cariera actriței Maia Morgenstern în industria internațională a filmului, ea câștigând Premiul Academiei de Film Europene pentru Cea mai bună actriță pentru rolul Nelei.

După o avanpremieră internațională la prestigiosul festival Lumière de la Lyon, Balanța rulează de astăzi în cinematografele din jurul țării în format 4K, acesta fiind restaurat la inițiativa Fondului Lucian Pintilie, un proiect derulat de către Fundația9. Echipa care s-a ocupat de dificila sarcină a restaurării – prima restaurare digitală a unui film realizată vreodată în România – este cea de la studioul Avanpost, cel mai avansat studio de post-producție din România, unde s-a lucrat atât la restaurarea imaginii copiate de pe peliculă (care prezenta multiple defecte de culoare și pete) cât și la o remasterizare și curățare a sunetului. Consultant-șef al procedurilor de restaurare a fost Florin Mihăileascu, unul dintre cei mai importanți directori de imagine români, renumit pentru colaborările sale cu Mircea Daneliuc, care a putut sfătui echipa studioului în absența lui Lucian Pintilie dar și a directorului de imagine al filmului, Doru Mitran, care au plecat dintre noi în 2018. (De altfel, la finalul proiecției de gală, distribuitorul filmului, Tudor Giurgiu, a omagiat membrii echipei originale care s-au stins din viață de la lansarea filmului – printre ei și faimosul inginer de sunet Andrei Papp.)

Am discutat despre procesul de restaurare al peliculei, despre detaliile și dificultățile acestuia, dar și despre absența practicilor de restaurare digitală în România cu cei doi tehnicieni-șefi ai studioului Avanpost care au supravegheat lucrările pentru Balanța: Sebastian Plămădeală, care a supervizat imaginea filmului și Florin Tăbăcaru, inginerul de sunet care s-a ocupat de remasterizarea și curățarea coloanei sonore.

Înțeleg că digitalizarea copiei filmului după care ați lucrat s-a realizat în Franța, în laboratorul Hiventy. În ce stare se afla copia respectivă și cum se compara aceasta cu alte copii existente ale filmului? 

Sebastian Plămădeală: Copia digitală primită din Franța se afla într-o stare foarte bună, având în vedere perioada lungă de timp în care a fost stocată în arhivă. După vizionarea copiei aflate în arhiva noastră, am decis că că se va lucra pe varianta aflată în laboratorul Hiventy, fiindcă prezenta o calitate mult mai bună.

Care au fost principalele defecte ale copiei după care ați lucrat și cum anume a trebuit să le corectați? Ne puteți descrie procedeele pe care le-ați folosit pe parcurs?

Sebastian Plămădeală: Principalele defecte au fost micro-zgârieturile și impuritățile prezente pe peliculă (precum praful), cât și anumite pete aleatorii. Pentru a indepărta aceste defecte s-au folosit diverse softuri specializate, create special pentru a rezolva astfel de probleme – dar de multe ori, din cauza prezenței aleatorii ale acestor defecte, fotogramele afectate au trecut să fie „pictate la mână”, una câte una. În cazul  defectelor de mari dimensiuni – uneori, acestea afectau chiar și mai mult decât jumatate dintr-o fotogramă – s-a intervenit prin „clonarea” suprafeței afectate folosindu-se de fotograme preexistente.

Florin Tăbăcaru: Principalele probleme și defecte ale materialului original au constat în sunetul asincron, zgomotul de fond prezent în majoritatea scenelor precum și în alte zgomote parazite. Restaurarea unui astfel de material constă în încercarea de a elimina sau de a reduce aceste elemente perturbatoare. În timpul unui asemenea proces se produc tot felul de ajustări ale nivelelor de sunet din varianta originală și se caută îmbunătățirea calității mixajului, scopul fiind crearea unei variante mai “colorate”, mai “pline de viață” în conformitate cu standardele tehnice ale zilelor noastre.

Balanța a fost realizat pe peliculă de 35 de milimetri – care, în timp, duce și la deteriorări ale culorilor, dincolo de defecte ce pot apărea încă din etapa de developare. Cum anume s-a lucrat la egalizarea culorilor și care au fost reperele principale după care v-ați ghidat?

Sebastian Plămădeală: Întamplarea a facut ca unul dintre membrii echipei noastre să fie Claudiu Doagă, care este Senior Colorist. El este același colorist care, acum mai bine de zece ani, a lucrat la transpunerea  digitală a acestui film: un procedeu care se numește telecine. El a reusit să aducă negativul care a fost scanat la o rezoluție 4K la un stadiu care a fost cât se poate de apropiat de look-ul original al filmului, folosinde-se de tehnologia avansata pe care o avem acum la dispoziție. În mod evident, acest procedeu a dus la crearea unei copii care este vast îmbunătățita din punct de vedere al calității.

Care sunt problemele cu sunetul care este înregistrat și stocat pe peliculă? Cum se poate moderniza și remasteriza o coloană sonoră înregistrată cu metode pre-digitale, analogice?

Florin Tăbăcaru: În sine, problemele stocării analogice sunt determinate mai ales de perisabilitatea materialului de stocare, precum și de metodele de înregistrare și copiere ale acestuia. Transpunerea digitala a unui material analogic ne oferă siguranța că se va menține calitatea originală a înregistrării pentru o perioada indefinită de timp. În ceea ce privește Balanța, avem de-a face cu un caz fericit, în care materialul original (adică dialogurile, muzica și ambianțele sonore) a fost stocat separat, la o calitate care s-a dovedit a fi bună și utilizabilă.

Cum anume ați colaborat cu Florin Mihăilescu pe durata acestui proces? Și care sunt dificultățile cu care se confruntă un proces de restaurare realizat în absența cineastului care a creat filmul?

Sebastian Plămădeală: Domnul Mihăilescu a fost un apropiat al domnului Pintilie și al domnului  Mitran, atât pe plan personal cât și pe plan profesional. Observațiile dumnealui dar și detaliile pe care el le-a putut oferi coloristului  nostru au asigurat păstrarea direcției artistice care a fost dorită de către creatorii peliculei originale. În același timp, datorită tehnologiei existente în acest moment, anumite limitări tehnice ale proceselor de filmare și post-productie din anii nouăzeci (care acum au fost depășite), din munca noastră a rezultat o îmbunătățire semnificativă a imaginii filmului, în ansamblul ei.

Florin Tăbăcaru: Fiind apropiat de domnul Pintilie, domnul Mihăilescu ne-a ajutat enorm în procesul de a fi fideli concepției regizorale inițiale a filmului, el fiind în egală măsură și un foarte bun tehnician. De asemenea, contribuția artistică a unui sound designer este foarte importantă în ceea ce privește crearea operei artistice. În cazul de față, având deja un punct de plecare – anume, sunetul preexistent – precum și cunoștințele domnului Mihăilescu, încercarea noastră a fost să îmbunătățim materialului aflat la dispoziția noastră, să adăugăm un plus de valoare.

Care a fost cea mai dificilă sarcină cu care v-ați confruntat pe durata procesului de restaurare?

Sebastian Plămădeală: Cel mai dificil aspect al muncii noastre a fost sa găsim varianta cea mai potrivită prin care să asigurăm un echilibru între caracterului epocii / direcția artistică originală a filmului și gradul de îmbunătățire tehnica oferit de mijloacele moderne de restaurare.

Florin Tăbăcaru: Probabil că sarcina cea mai dificilă, în lipsa creatorului original al operei, este cea de a fi temperat și de a te situa în aceeași linie cu ceea ce s-a dorit în concepția inițială a filmului. Este un exercițiu de imaginație pentru orice tehnician și constă în încercarea de a înțelege și de a respecta dorința și viziunea regizorală. Asta înseamnă să încerc, în urma restaurării și „îmbogățirii” peisajului sonor  să nu modific concepția pe care cineastul a avut-o asupra sunetului.

În comparație cu alte țări renumite pentru restaurarea patrimoniului lor cinematografic – precum Statele Unite (World Cinema Foundation) sau Italia (Cinemateca din Bolonia) – în România nu se realizează aproape nicio restaurare, ceea ce transformă într-o mare reușită efortul dvs. De ce credeți că ne aflăm în această situație și ce poate fi făcut pentru a o îmbunătăți, cu sau fără ajutorul instituțiilor abilitate în acest sens, precum Arhiva Națională de Filme sau Centrul Național al Cinematografiei?

Sebastian Plămădeală: Primele, dar și cele  mai importante motoare ale unor asemenea proceduri sunt  voința și implicarea venite din partea celor care dețin putere decizională. Din punctul meu de vedere, acestea pot să apară doar odată cu recunoașterea acestor opere cinematografice ca fiind parte a patrimoniului cultural al țării.

La fel precum depozitarea filmelor într-o arhivă, restaurarea implică anumite costuri pentru întreținerea  echipamentelor specializare, pentru achiziționarea unor softuri care sunt indispensabile pentru un astfel de proces, cât și pentru angajarea unui personal care este calificat în manipularea peliculei și capabil de a realiza o restaurare digitala. Din păcate, acest interes față de patrimoniul țării nu s-a manifestat în mod activ din partea administrațiilor de până acum. Probabil că motivele sunt lipsa de informare ori lipsa de fonduri sau de interes, cine știe. Soluții care să fie finanțate din fonduri private pot exista, însă acestea pot fi doar sub forma unor intervenții punctuale și nu ar trebui să devină o normalitate. Sper ca această restaurare să nu fie singura din acest nou deceniu, ci un imbold care să dea startul unui proces de revitalizare a istoriei noastre cinematografice. 

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.