De câteva zile, MUBI și-a deschis porțile arhivei sale pentru abonați – o veste colosală pentru iubitorii de cinema. Ce înseamnă asta? Sute de filme obscure și mai puțin obscure pot fi vizionate oricând, fără presiunea timpului. De la Jonas Mekas la Lars von Trier, colecțiile lui Hedi Slimane sau restaurările lui Nicolas Winding Refn, în listele astea absolut orice tip de spectator își poate găsi oaza de relaxare. 

Eu am început cu scurtmetrajele – această specie care pare uneori să fie îngropată și uitată în interiorul festivalurilor de film – și e cel puțin păcat că se întâmplă asta. MUBI le curatoriază mai curând regizoral – aici, ca tendință universală, primează regizorii canonici asociați în general cu avangarda (Maya Deren, Hans Richter, Chris Marker, Agnes Varda, Jean Painlevé) și regizorii contemporani, festival & critic darlings (Bertrand Mandico, Yann Gonzalez, Jonathan Glazer). 

În lista de mai jos regăsiți câteva motive recurente: măști, deghizări, onirism, female gaze; fantezia de a deveni altcineva, de a o rupe cu convențiile sociale; nu în ultimul rând, aproape toate filmele de aici răspund în cele mai originale moduri cu putință la întrebarea “din ce sunt făcute visele?”. 

Buffalo Juggalos (r. Scott Cummings) – Muzeul Perversiunilor

Buffalo Juggalos sunt mai mulți indivizi din Buffalo, New York, care trăiesc într-un cult al unei formații rap. Ei se pictează pe față, aidoma membrilor Insane Clown Posse – și trăiesc cu ea zi de zi – sunt huligani care vor astfel să-și păstreze anonimatul și simultan să fie marginalizați, huliți și temuți. Scott Cummings îi privește într-o serie de 30 portrete (în 30 minute), negociind cumva un spațiu intermediar între performance filmat și documentar. Astfel, reiese o privire Seidl-iană asupra unei culturi violente. 

La fel ca la Seidl, ai impresia că asiști la un fel de muzeu al perversiunilor (ba imagini cu acești oameni dându-se în leagăn, făcându-și codițe împletite, bricolând șamd – activități care să-i umanizeze deci -, ba emfaze teribiliste, cum ar fi încăierări, un craniu zdrobit, sex în fața camerei de filmat șamd). Tocmai zona asta de mijloc, care le permite să joace în fața camerei, privind direct în aparatul de filmat, dă naștere unor imagini foarte exotico-stilizate: un fum soporific plutind deasupra unei cascade, o nuntă gotică într-un hățiș subteran, două lame plimbate într-o hală industrială. P. S. Buffalo Juggalos a luat marele premiu al BIEFF în 2016. 

Our Lady of the Hormones (r. Bertrand Mandico) și Asparagus (r. Susan Pitt) – Realism magic + pornografie

În Our Lady of the Hormones, Lune (Elina Löwensohn) și Lautre (Nathalie Richard) (“una” și “alta”, în franceză) sunt două actrițe care cutreieră o pădure. Din senin, una dintre ele descoperă un soi de ființă jumătate vie, jumătate în stare vegetativă, care își mai poate mișca doar coada. Cele două sunt neobișnuit de atașate de creatură, pe care o alintă “Zhivago”, o duc acasă, o decorează cu bijuterii și ajunge obiectul maniilor lor erotice. Locuința lor e și-așa desprinsă dintr-un trip campy, un altar al vechiturilor burgheze, unde mușchiul și plantele cățărătoare se îmbăiază reciproc. Lune și Lautre intră într-un duel pentru atenția creaturii – dar ea se plictisește curând de fandoselile celor două doamne și vrea înapoi în pădure. Disecat în mai multe episoade “narate” de Michel Piccoli, scurtmetrajul e ticsit de glume macabre și meta, iar explicațiile asupra apariției creaturii, probabil o halucinație hormonală, sunt delicioase.

Asparagus e una dintre cele mai flamboaiante și ireverențioase animații pe care le-am văzut vreodată; e despre căutarea propriei sexualități (o grădină luxuriantă, unde cresc cele mai frumoase flori, în cele mai diverse forme, unde în final apare sparanghelul, o plantă cu formă falică, care la maturitate începe să fie delicată, aproape feminină). Practic, ceea ce debutează ca o serie de experiențe feminine singulare (protagonista stă închisă în casa ei de păpuși, colorată și roșie, merge la toaletă, privește pe fereastră), devine o metaforă asupra felului în care ne afișăm ca femei în societate. Protagonista nu pleacă de acasă fără o mască și fără a-și reprima ideile proprii (ce sugestiv, casa ei e îndesată în poșetă, iar în final, toate ies la iveală, levitând într-o sală de spectacole). 

Meshes of the Afternoon (r. Maya Deren, 1943) – Angoase domestice

Cu toate că Maya Deren face parte din gruparea cinemaului de avangardă americană din anii ’40, filmele ei n-au prea multe în comun cu Stan Brakhage, Kenneth Anger sau Shirley Clarke – ci par să fie mai curând izvorâte din coasta lui Georges Melies însuși. Meshes of the Afternoon, cel mai cunoscut film al ei, unde se distribuie pe sine și pe partenerul său, cineastul Alexander Hammid, e la confluența dintre trance movies (P. Adams Sitney) și psiho-dramă (Thomas Schatz). 

O femeie, odată ajunsă acasă, visează repetitiv traseul său făcut cu puțin înainte să adoarmă; de fiecare dată, însă, visul preia traseul celui anterior, așa că devine tot mai sumbru. Despre ce vorbește filmul de fapt? În primul rând, adresează un tip de angoasă domestică (o locuință unde nimic nu e în ordine, unde telefonul e scos din furcă, unde patul e vraiște, o casă parcă răvășită de altcineva), asociată pesemne cu lipsa identității (e un loc care nu mai corespunde cu protagonista, pe care protagonista nu-l mai recunoaște). În al doilea rând, este o experiență suprarealistă asociată cu feminitatea – spre deosebire de filmul antologic al lui Bunuel, Câinele Andaluz (1929), aici putem avea acces la o experiență pur feminină, care nu e filtrată prin ochii vreunui personaj masculin. De altfel, personajul lui Hammid, prezumtivul soț al personajului feminin, apare doar la nivel oniric, e o proiecție din mintea încâlcită a protagonistei. 

Outer Space și Dreamwork (r. Peter Tscherkassky) – Found Footage Cinema

Pe MUBI sunt disponibile mai multe scurtmetraje realizate de Peter Tscherkassky (unul dintre reprezentanții curentului de avangardă found footage cinema din Austria, alături de Gustav Deutsch și Martin Arnold). Probabil cel mai cunoscut dintre ele ar fi Instructions for a Light and Sound Machine (o despectacularizare a faimosului The Good, the Bad and the Ugly, al lui Sergio Leone, într-o abstractă luptă a masculinității) sau Manufaktur (un colaj de reclame publicitare care se derulează cu viteză tot mai mare, tot mai încâlcit, făcând obiectul unei parodii consumeriste). 

Eu am ales două scurtmetraje care se folosesc de același film-sursă – The Entity, din 1982, regizat de Sidney J. Furie, un horror convențional despre o creatură de tip poltergeist care îi face zile negre protagonistei, Carla Moran, pe care n-o crede nimeni. Tscherkassky se folosește de procedeul manipulării fizice a peliculei pentru a reconstrui o nouă narațiune a filmului – mai cu seamă, în Outer Space, protagonista nu mai e torturată de o entitate exterioară, de o forță supranaturală, ci ea însăși pare să fie cea cu care se luptă; Outer Space e construit ca un episod psihotic tot mai agresiv, care e tot mai greu de privit/descifrat. 

Narațiunea din Dreamwork, însă, se concentrează pe sexualitatea protagonistei – aici, aproape în oglindă cu Meshes of the Afternoon, protagonista vine acasă, se dezbracă, adoarme și visează tot felul de interacțiuni sexuale (consimțite și neconsimțite). De pildă, de la un punct, Tscherkassky montează în așa fel încât se înțelege că aparatul de filmat o abuzează pe Carla Moran. Într-un gen de film atât de autoconștient (practic, Tscherkassky reciclează filme de gen arhicunoscute sau foarte convenționale, cărora le atribuie sensuri noi), e limpede că accentul pică pe relația dintre artă și privitor – felul în care sunt montate și construite produsele hollywoodiene/publicitare vs ceea ce oferă cinemaul de artă fără compromisuri. 

The Fall (r. Jonathan Glazer ) – Parabole sociale

Scurtmetrajul lui Jonathan Glazer (Under the Skin, Sexy Beast, Birth), The Fall, n-are propriu-zis o logică narativă, ci funcționează ca un soi de felie de viață funestă. Ea se concentrează pe o execuție: o sumă de oameni mascați scutură viguros un copac, din el cade un alt individ mascat, victima; fără cuvinte sau explicații, el e târât rapid la locul crimei, unde e aruncat într-o fântână, cu un ștreang în jurul gâtului. 

Miza e mai curând atmosferică, în simfonia pe care aparatul de filmat și muzica alienantă (Mica Levi) o creează – un du-te-vino între punctul de vedere al victimei și unghiul fals subiectiv al agresorilor. La nivel ontologic, toate informațiile sunt acolo, de fapt: victima e la rândul lui un mascat care încearcă dintr-un motiv sau altul să fugă de ceilalți; ce l-a făcut să plece, le-a greșit cu ceva sau pur și simplu voia să fie singur? Absența explicațiilor (sau a premisei care duce la bucata asta) este în sine tulburătoare – și duce în zona stigmei sociale – acolo unde, de cele mai multe ori, bullying-ul n-are un motiv anume, e doar o vânătoare odioasă și atât.

Georgiana Mușat

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.