Cine a fost foarte atent la ultimele ediții ale BIEFF-ului și-a notat undeva numele lui Yann Gonzalez și Bertrand Mandico. Cei doi se perindă prin mediul festivalier de aproape un deceniu, iar recenta recunoaștere primită din partea Cannes-ului și a Cahiers du Cinéma, adică piloni-cheie ai unei cinematografii care caută obsesiv noi și noi copii teribili, le-a adus un loc ceva mai călduț în industrie. Călduț, nu fierbinte, cu siguranță nu temperatura potrivită pentru ca lungmetrajele lor recente, Les garçons sauvages (Mandico) și Un cuțit în inimă (Un couteau dans le coeur, Gonzalez) să deschidă sau închidă festivalul bucureștean. Căci, pe bună dreptate, filmele lor au toate șansele să fie acuzate de ermetism, produsele unei cinefilii hardcore dinamitată de o sensibilitate queer ludică, ceea ce e un pariu mai ușor de asumat în scurt- decât în lungmetraj.

Tot o industrie în căutare de copii teribili era și pornografia gay șaptezecistă. Copii teribili care să facă filme pentru adulți însetați, un cinema fără capodopere (căci nu regizorii au puterea de a transforma un film în capodoperă, ci receptorii), de care se preocupă prea puțini, universitarii excentrici și nostalgicii, căci, alături de filmul de propagandă, e unul din cele mai efemere. Iar ăsta e unul paradoxurile fascinante ale pornografiei, în special cea homosexuală a perioadei – funcționa pe principiile cinemaului underground, al sectelor și codurilor. Filmele porno gay pre-1981 (prima confirmare a unui caz de SIDA) lasă un gust amar, căci știm ce a urmat. 

Gonzalez plasează acțiunea din Un cuțit în inimă în 1979. E, fără dar și poate, ceva strategic, cu atât mai mult cu cât acțiunea propriu-zisă s-ar fi putut întâmpla oricând în anii ’70. Anne Parèze (Vanessa Paradis), producătoare și regizoare de filme porno, asistă la masacrarea colaboratorilor ei de către un criminal necunoscut, aparent motivat de crezuri radical-homofobe. E un Freddy Krueger îmbrăcat mai generic, în piele neagră și cu mască, linia fină dintre subcultura motocicliștilor gay și criminalii în serie. Ce fundal mai bun pentru un giallo decât decadența lipicioasă a comunității gay post-Stonewall, pre-HIV? Și nu doar pentru că secvențele de club, drogurile ocazionale, practicile BDSM ș.a. sunt recuzită facilă pentru crime, ci și pentru că, după cum un connoisseur al culturii  queer cum e Gonzalez știe, paranoia comunității gay nu a trecut odată cu emanciparea. Crimele macabre din New York, printre care și cea a criticului de film Addison Verrill, erau, în aceeași perioadă, doar cea mai extremă manifestare a unei atitudini sistemice care îi ținea pe homosexuali departe de lumina zilei. Clădirile abandonate, beciurile, parcurile de cruising, camioanele etc. ofereau promiscuitatea incitantă care făcea din fiecare partidă o aventură, dar nu una fără riscuri majore. Mai mult, reducționist vorbind, acțiunea Unui cuțit în inimă se învârte în jurul consecințelor expunerii sexuale, plasat la finalul unui deceniu (chiar o epocă) în care sexul homosexual părea că e ceea ce este, fără urmări. O paralelă cu masacrul provocat de HIV (dar, mai ales, de homofobia sistemică care l-a facilitat) se poate trage cu ușurință. Iar răceala cu care Parèze trece peste aceste crime și continuă să lucreze, asta în timp ce se confruntă cu decepția unei despărțiri de Loïs (Kate Moran), monteuză la casa ei de producție, dar și cu o ploscă de băutură care nu stă niciodată goală, amintește de atitudinea cu care Noul Cinema Queer portretiza perioada pre-’81, fabuloasă, îmbibată de sudoare și energie, dar de un individualism crunt. 

Cum spuneam, Gonzalez e un connoisseur al culturii  queer, dar și al cinemaului, sau cel puțin al ideilor despre cinema. Asta îi permite să-și decoreze filmul cu mostre din cultura queer – viața de noapte, mențiunea unei schimbări de sex în Maroc, recitarea unei poezii de Federico Garcia Lorca, înscenarea unor filme (cele realizate de Parèze) înrădăcinate în stereotipurile genului porno gay (băieți din mediul rural, scene biblice sau oculte) – dar și cu joculețe cinefile, mai ușurele (posterul cu Quatre nuits d’un rêveur al lui Bresson pe perete) sau mai solide. Acestea din urmă sunt de-a dreptul delicioase – un montaj care alternează prima crimă cu procesul de editare al unui film porno în care victima a jucat recent, tăieturile de cuțit ajungând echivalentul celor de montaj, o idee entuziastă a lui Parèze de a introduce în filmele ei „oameni de pe stradă [;n]e vor aduce filmele la viață!” sau o critică la adresa regizoarei, asta după ce a început să recreeze crimele în filmele ei: „[s]e joacă cu viața reală”. 

Din ce am spus până acum se înțelege esențialul despre Anne Parèze; e o femeie de fier, o afaceristă decadentă care poate ajunge până în pânzele albe. Însăși premisa sună strident – o producătoare lesbiană de filme porno gay. Nu contează cine moare sau cine se desparte, că viața ei personală poate sau nu să meargă mai departe, filmele porno tot rulează. Și apropo de filmele ei porno, ele nu sunt atât hardcore cât sunt emfatice, sugestive dar obscene, artificioase. Gonzalez a găsit un mod de a omagia producția porno astfel încât propriul lui film să poată rula în mediul festivalier fără restricții – nu e pic de nuditate frontală în crâmpeiele inserate, care sunt mai mult niște variante nerușinate ale producției timpurii de filme homoerotice cincizeciste. Iar convențiile filmului porno se extind la întreaga narațiune, unde heterosexualitatea declarată a unor personaje ține până la a doua insistență. 

Tiparele în care filmul funcționează nu au vreo legătură cu minuțiozitatea scenaristică; ar fi fost cel mai nedemn lucru pe care Gonzalez l-ar fi putut face. Un cuțit în inimă nu e lapte și miere. E giallo și porno, prea-prea și foarte-foarte, o doză de poppers pentru nostalgici – te amețește, îți bruiază simțurile, te accelerează până pieptul îți devine neîncăpător. Amuză, excită, deconcentrează.

Filmul e parte din arhiva MUBI. 

Călin Boto

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.