Ana-Maria Comănescu face parte dintr-o tânără generaţie de regizori români despre care vom tot auzi în anii următori. Atrasă mai curând de un anume tip de filme americane independente, şi mai puţin de realismul românesc, ea pare să propună un alt fel de cinema.  

Născută la 14 ianuarie 1993 în Bucureşti, Ana-Maria Comănescu a făcut Liceul „Sfântul Sava”, profilul filologie. Între 2011 şi 2014 a studiat regia de film la UNATC, unde apoi a urmat şi un master (2014-2016).

Cu scurtmetrajul de licenţă, In the House (2014), a participat la mai multe festivaluri din ţară şi din străinătate şi a fost nominalizată la categoria „Tânără speranţă” la Premiile Gopo. Filmul este despre o petrecere a unui grup de prieteni la care unul dintre ei recunoaşte că tocmai a omorât pe cineva cu maşina. 

În 2015, au urmat documentarul de scurtmetraj Play it Again, Xiamen, filmat în China, şi primul scurtmetraj de ficţiune de la master, Te mai uiţi şi la om, cu care a fost de asemenea selectată la mai multe festivaluri, inclusiv la Premiers Plans de la Angers. Este povestea unui cuplu ale cărui probleme ies la suprafaţă în momentul în care, în timpul unei călătorii, ia cu maşina un autostopist ciudat.

Scurtmetrajul de absolvire a masterului, Pipa, sexul şi omleta (2016), este o comedie colorată despre doi vecini care pun la cale un plan de a face schimb de soţii pentru o noapte. 

Din 2017 lucrează la pregătirea debutului în lungmetraj, Horia (produs de MicroFILM), pe care intenţionează să îl filmeze în 2021. Este un road movie cu un tânăr care călătoreşte prin ţară cu o motocicletă Mobra.

Cum a ajuns să te pasioneze atât de tare filmul încât să te hotărăşti să studiezi regia la UNATC?

Mi-a plăcut să scriu şi să desenez de când eram mică. Asta făceam mereu. Pe la 13 ani, când eram în clasa a şaptea, am început să descopăr filmele bune, clasice, din canon. Mi-au plăcut foarte mult. De asemenea, ţin minte că începusem să merg la teatru cu prietenii, nu mai mergeam cu părinţii. Era un spectacol la Teatrul ACT, se chema Creatorul de teatru (în regia lui Alexandru Dabija – n.r.), pe care cred că l-am văzut de 7-8 ori.

Mi se părea tare ideea de a fi regizor. Iniţial îmi plăcea ideea de a fi regizor de teatru, dar după aceea m-am gândit că în film ai mai multe lucruri. Mi se părea că e o lume care îţi oferă posibilitatea de a te exprima în mult mai multe feluri. Mi s-a pus pata, pur şi simplu. Ţin minte că m-am dus şi le-am spus alor mei: ştiu că am 13 ani, dar aş vrea să fiu regizor de film. 

Apoi făceam tot felul de prostii: scriam nişte chestii, îi puneam pe colegii mei de generală să joace şi îi filmam. Am rămas setată pe asta. În liceu, am avut mare noroc că profesorul meu de română, care ne era diriginte, dădea exemple inclusiv din cinema când vorbea despre opere literare şi încerca să ne creeze şi nouă o cultură foarte vastă. Profesorul de desen ţinea de asemenea cu noi un opţional de cinematografie: ne uitam la filme şi le discutam. Nu eram neapărat o cinefilă înrăită, dar mă interesa ideea de film ca mijloc de expresie.

Înţelegeai că filmul nu e doar o poveste, că sunt multe lucruri în spate, la care lucrează nişte oameni, şi că e un proces elaborat.

Îmi doream foarte mult să fac parte dintr-o filmare. Mă imaginam făcând asta. Am vrut tot timpul să fiu pe set, să văd exact ce se întâmplă. Când eram în clasa a opta, mă uitam în disperare la making-of-uri, să văd cum se fac filmele.

Dar cinefilia de unde venea?

Îmi plăceau lucrurile vizuale, să pictez, să fac fotografii. Ca orice fată de 14 ani, umblam cu DSLR-ul de gât, făceam poze la flori în Cişmigiu. Pe de altă parte, îmi plăcea foarte mult să citesc şi să scriu. Aşa că mi se părea că filmul îmbină toate acestea şi aş putea să am câte puţin din fiecare.

Nu ai avut niciun moment de ezitare în a alege filmul? 

Absolut niciunul. Când am intrat în liceu, le-am spus tuturor: eu o să dau la UNATC, vreau să fiu regizor de film. Mama m-a întrebat dacă nu vreau să dau şi la o altă facultate, ca back-up. I-am răspuns că nu. M-am supărat, ne-am certat, am fost foarte jignită. 

Ai făcut cursurile de pregătire pentru admiterea la UNATC?

Le-am făcut. Ţin minte că, după Bac, în iulie, toţi colegii mei au dat admiterea la facultate, apoi au plecat la mare, unde se distrau, făceau poze. Eu aveam admiterea în septembrie. Aşa că am petrecut vara văzând câte trei-patru filme pe zi. Am băgat supradoză, pentru că, de exemplu, nu văzusem încă Herzog sau Angelopoulos. 

Aveam dosare întregi în care scriam despre fiecare regizor: ce filme a făcut, cum a făcut. Am învăţat pentru admitere ca pentru Bac. Voiam să mă duc la admitere bulletproof, să nu aibă ce să îmi zică nimeni nimic. Nu mai ştiu ce am spus la proba orală, dar la proba scrisă cred că am scris cinci pagini despre o secvenţă din Once Upon a Time in America. Iar eu am un scris mic, ca de tocilară (râde – n.r.). Am luat nota 10, nu aveam cum să nu intru. 

Şi ai intrat prima. Cum au fost cei trei ani de facultate?

Ţin minte cât de mult îmi doream să învăţ limbajul cinematografic, cum se fac lucrurile. Fiind o tocilară care venise să înveţe, am fost super dezamăgită. Mi se părea că nu mă încadrez. Şi adevărul e că nu mă încadrez în profilul de artist boem. Însă, în facultate e o chestie dată. Eşti încurajat să fii aşa. Toată lumea încearcă să se remarce într-un fel, să facă ceva special. Colectivul a fost destul de pestriţ, am fost 21 de oameni la regie, ceea ce este enorm.

Am încercat să iau tot ce mi s-a părut mie că m-ar ajuta. Şi să văd ce fac de acolo. Am încercat să fac lucruri cât mai în felul meu, dar mă intimida faptul că nu simţeam că aparţin neapărat colectivului. Am fost într-o clasă de fete la liceu. Noi veneam la şcoală machiate, în fuste, şi ne lăudam una pe alta. În UNATC, simţeam că sunt privită altfel, spre exemplu doar pentru eram vopsită blondă şi mă machiam. Pe bune.  Simţeam că sunt privită mult mai superficial decât mi se cuvine şi m-a deranjat foarte tare asta. La un moment dat, mi-a creat mici complexe, pe care între timp le-am depăşit.

Dar în ce fel te-a ajutat totuşi facultatea?

În primul rând, m-a ajutat faptul că până la urmă nu mi-a zis nimeni nimic că m-am apucat să lucrez din facultate. Era destul de liber programul. Apoi, în anul trei, am fost la toate filmările colegilor. Am făcut toate meseriile de pe set. Am ajutat cu tot ce am putut. De la master, nici nu ştiu dacă am mai mers la cursuri. Eram deja destul de supărată. Îmi dădusem seama că facultatea nu-mi oferă ce aveam nevoie. Poate altora le-a dat. Dar mi-a dat totuşi posibilitatea de a face nişte filme, de a le discuta cu nişte oameni şi de a cunoaşte până la urmă generaţia mea, cu care am lucrat şi după. 

După ce termini studiile, ce se întâmplă? Cum e acel moment? Ce faci mai departe?

Eu nu am avut asta: gata, s-a terminat, şi acum ce? Deja din facultate lucram la filme, ca asistent de regie, dar şi la reclame. Am făcut toate prostiile din lume. Am făcut reclame la site-uri de dating, la legume congelate, la veioze, am filmat fabrici de mobilă. Toate astea m-au ajutat enorm, şi financiar, dar şi pentru a intra într-un ritm. După aceea mi-a fost uşor, pentru că deja ştiam oameni.  

Tocmai poate pentru că îmi intrase în cap că sunt văzută într-un anumit fel, nu voiam să ajung să-mi fac filmele şi să nu ştiu cu ce se mănâncă, să-mi zică cineva de la nu ştiu ce departament că nu putem face un anumit lucru. Voiam să pot să zic: ba da, se poate, am văzut eu. Probabil asta vine şi dintr-o nevoie de a avea senzaţia că deţin controlul.  

Aveam colegi care ziceau că dacă faci asistență acum, o să ajungi să fii văzut doar ca un asistent. Dar nu mi se pare adevărat. Până la urmă, ajungi să fii văzut aşa cum laşi oamenii să te vadă. O să fac asistență până la un punct. Sper că nu o să fac asta şi la 40 de ani. Dar acum, la 20 şi ceva de ani, pot să o fac, pentru că am energie să stau de dimineaţa până seara pe set şi să ţipe la mine toţi nebunii.

In the House arată ca un scurtmetraj UNATC.

Da, din diverse motive. Eşti obligat să filmezi într-un platou. Eşti obligat să filmezi cu o peliculă ORWO alb-negru, 16 mm. Însă, de bine, de rău, m-am împăcat cu ea. Am fost supărată când am făcut filmul, pentru că mi se părea că, fiind vorba de o petrecere, ar trebui să fie mult mai colorat. Dar acum, uitându-mă la el, cred că funcţionează, că are unitate.

Deşi diferite ca stil, cele trei scurtmetraje ale tale se aseamănă prin faptul că au aparenţa unor filme mai lejere, dar în profunzime vorbesc despre lucruri grave. De unde ai pornit în scrierea lor? Cum le-ai dezvoltat?

Primele două sunt după întâmplări reale, după poveşti pe care le-am auzit.  La In the House, aveam deja în cap contextul de petrecere cu mai mulţi tineri. Sunt o fată din Bucureşti. Stăteam la ţigară în spatele blocului. Umblam cu genul acesta de găşti. Ştiu mulţi astfel de băieţi. Contextul în care are loc o astfel de petrecere îmi era foarte familiar. E fix o petrecere de bloc de cartier. Apoi, într-o noapte, într-o parcare, s-a întâmplat să aud pe cineva care povestea că un tovarăş de-al lui se întrecea cu prietenii cu maşina şi a dat peste cineva şi o să facă închisoare. Mi-am dat seama că lejeritatea cu care povesteşte nu poate exista decât într-un grup de prieteni. Am vrut să combin cele două contexte. 

La Te mai uiţi şi la om, mi-a povestit cineva de o întâmplare cu un autostopist care era ciudat. Apoi m-am gândit la un cuplu hip, cool, care de fapt are multe prejudecăţi, şi la cum s-ar ciocni aceste două atitudini. 

După care, la Pipa, sexul şi omleta m-am inspirat dintr-o nuvelă de Roald Dahl. Am fost mereu curioasă atât de viaţa oamenilor care sunt căsătoriţi de mult timp, cât şi de oamenii care fac swing, au relaţii deschise. Ambele variante par că implică o doză mare de asumare, și nu mi se par de fapt pentru oricine. Tocmai de aceea, formele de abatere de la o căsnicie convenţională mi se par interesant de privit, pentru că mă întreb cum ajung oamenii la asta. Îmi place foarte mult Roald Dahl, eram fana lui în liceu. Lumea îl ştie pentru cărţile de copii, Charlie şi fabrica de ciocolată sau Matilda. Însă, dacă stai să le analizezi, îţi dai seama că ascund nişte chestii foarte întunecate despre natura umană. Dar el are şi romane şi nuvele pentru adulţi. Romanul Unchiul Oswald este super tare. E o poveste incredibilă. Şi sunt şocată că nimeni nu s-a gândit să o ecranizeze. 

Ştiam că nu voi mai avea cum să fac vreodată o nuvelă a lui Roald Dahl după ce termin facultatea, din cauza drepturilor de autor. Apoi, voiam să fac o poveste care să pară că s-ar putea întâmpla oriunde. Să fie ceva universal. Îmi plac poveştile care-şi creează singure un mic univers, care îţi spun că eşti într-o convenţie. Mi se pare că lipseşte asta din peisajul cinematografic actual, pentru că aproape toate filmele sunt foarte ancorate în contextul social sau politic. Mă atrage caracterul de evadare al cinemaului. Şi am încercat să văd cum e să faci comedie. Dar nu cred că aş putea vreodată să fac o comedie la care să te prăpădeşti de râs. Însă un film cu accente comice, da.

E un film diferit de ce făceau colegii tăi – colorat, cu o anumită artificialitate asumată. De ce te-a atras zona asta?

În primul rând, am vrut ca în facultate să încerc lucruri cât mai variate, indiferent dacă îmi ies sau nu. Am vrut să fac asta pentru că ştiam că după aceea nu mai ai mână aşa de liberă. În momentul în care ai o casă de producţie şi nişte bani de la stat, mi se pare că nu mai e locul să experimentezi. Am vrut să văd dacă pot să construiesc un fel de lume foarte stilizată şi colorată sub care să se ascundă însă ceva teribil. Asta a fost pentru mine miza: să obţin un contrast între exteriorul frumos şi ceva putred pe dedesubt. 

Am avut mereu fascinaţie faţă de genul de dramă de suburbie americană, chiar dacă nu am ajuns până acum în America. Mă refer la suburbiile americane în care toate casele sunt la fel. Au început să apară şi la noi astfel de cartiere în care totul e în oglindă, identic. Tot timpul pare că se ascunde ceva. De la Blue Velvet, până la American Beauty sau The Ice Storm. Mi-a plăcut foarte mult genul de filme care arată că de fapt lucrurile nu sunt atât de frumoase pe dedesubt. 

Şi viitorul tău debut pare inspirat din cinemaul american, nu doar pentru că vrei să foloseşti multă muzică, dar e ideea în sine de road movie, de film de aventură cu un protagonist adolescent. Care e sursa scenariului şi cum l-ai gândit?

Filmul e un road movie, dar e şi un coming-of-age în aceeaşi măsură. Ele se îmbină, nu sunt separate. Este o călătorie care se întâmplă propriu-zis, dar mai este şi călătoria interioară a personajului care, dacă vrei, descoperă lumea pentru prima oară. E povestea lui de maturizare. 

În copilărie am făcut foarte multe drumuri cu părinţii cu maşina. Nu aveam tabletă, nu aveam smartphone, aşa că mă uitam pe geam. Aceste călătorii sunt pentru mine unele dintre cele mai frumoase amintiri şi nu am văzut alt mod de a-mi face debutul decât printr-o călătorie. 

Apoi, când aveam 21-22 de ani, am fost trei săptămâni în China, să fac un documentar, care a fost mai mult o joacă (Play It Again, Xiamen, 2015 – n.r.). Mai eram cu nişte colegi români, dar a fost practic pentru prima oară când călătoream singură în cu totul altă parte a lumii. 

În China, mai ales în regiunea din sud unde am fost eu, aveam senzaţia că sunt pe altă planetă. Vedeam o altă lume. A fost călătoria mea iniţiatică. Îmi amintesc foarte clar că, atunci când m-am întors de acolo, eram extrem de conştientă că m-am întors alt om. Mi-am dat seama cât de adevărat e clişeul cu ieşirea din zona de confort. Eu am ieşit foarte brutal din zona de confort. 

Era o căldură extraordinară. Apoi, fiind blondă cu ochii verzi, oamenii se uitau ca la o maimuţă şi făceau poze cu mine. Era atât de ciudat. Mi s-au întâmplat atâtea lucruri nebuneşti acolo, am avut atâtea peripeţii. Mi-am dat seama că asta înseamnă maturizarea, când eşti scos atât de mult din zona de confort încât nu mai poţi să te legi de cum erai înainte şi începi să te deschizi şi să fii altceva. Devii un adult.

Ţi-ai dat seama că o astfel de transformare ar putea fi un bun subiect de film. Apoi vorbeai de amintirea călătoriilor din copilărie.

Eu am scris la Pipa, sexul şi omleta cu Andrei Huţuleac. Iar planul era ca noi să scriem împreună şi un lungmetraj. El îmi spusese de această idee, de un tip, iniţial avea vreo 40 de ani, care traversează ţara pe o Mobra. Era doar o sămânţă, un sâmbure, din ceea ce a ajuns să fie scenariul acum. Nu ne-am potrivit deloc la program, iar el mi-a zis să îl scriu eu. I-am spus: ok, dar probabil se vor schimba nişte lucruri. Şi mi-am dat seama că povestea trebuie să fie despre un alt tip de personaj, despre un personaj care se maturizează. Nu e un personaj de vârsta mea, ci de o vârstă apropiată. S-a aprins un beculeţ şi dintr-o dată scenariul a început să capete o formă. Apoi s-au tot adăugat lucruri.

Apropo de percepţia pe care o aveau alţii despre tine în facultate, de cât de altfel este Pipa, sexul şi omleta, de viitorul tău debut: pare că eşti în căutarea unei zone diferite de cea cu care ne-a obişnuit cinemaul românesc din ultimii ani. Nu-mi dau seama dacă e ceva conştient. De unde vine?

Eu cred că această zonă a marilor regizori consacraţi, cum ar fi Puiu şi Mungiu, a apărut foarte organic. Are sens. Aşa s-a dezvoltat la noi filmul. Sunt nişte filme extraordinare acolo, nu mă dezic în niciun fel de ele. 

Problema e că, după aceea, foarte mulţi oameni au încercat să adopte stilul lor, din motive pe care nu le-am înţeles niciodată. Nu am înţeles de ce ai vrea să faci filme ca alţii, când ar fi mult mai eficient şi sănătos să încerci să le faci ca tine. S-ar putea oricum să faci greşeli şi să nu-ţi iasă, dar mi se pare important să simţi că ele îţi aparţin. Cum am zis, nu am simţit că mă integrez în zona asta. Nu e o zonă cu care să fi rezonat neapărat, de ce să mint. Nu am venit dintr-o familie săracă. Nu am umblat prin spitale, ca să mă lovesc de sistem. Poate o să mi se întâmple şi o să încep să fac şi eu filme de acest fel. 

Îmi plac filmele în care nu se întâmplă lucruri foarte dramatice. Dar lucrurile care se întâmplă trebuie să schimbe ceva în personaje. Filmele character driven mi-au plăcut dintotdeauna. Asta mă atrage. Acum, dacă stau să mă uit în jur, pot să zic că e ceva diferit de ce se face la noi. Dar nu am pornit de la asta. Pur şi simplu am încercat să fac ceva la care să mă uit şi să zic că e ceea am vrut. 

Cu care să fii împăcată. Până la urmă, are mai puţină importanţă dacă filmele de început nu sunt atente la probleme sociale, la realităţi sociale foarte dure.

Unii consideră că un film trebuie să facă asta. Există această părere puternică a unora conform căreia filmul trebuie să ilustreze nişte probleme şi că e chiar o datorie a regizorului să-şi îndrepte atenţia spre aceste lucruri. Însă, mie mi se pare că schimbarea vine aproape mereu din conştientizarea unor lucruri despre sine.  Atunci, spre asta vreau să îmi îndrept atenţia, cel puţin momentan. 

Eşti încă într-o perioadă de căutări. Dar ţi-ai dat seama de zona care îţi place mai mult? 

Cum spuneam, filmele character driven. Îmi plac Todd Solondz, Hal Ashby sau Mike Leigh. Genul de autori în ale căror filme nu se termină lumea, dar în care găseşti lucruri grele. Sau Paul Thomas Anderson. Pentru mine e un zeu.

Cum vezi relaţia cu actorii? Cum lucrezi cu ei?

Nu sunt un om spontan. Încerc în viaţă, în general, dar nu îmi iese niciodată. Spontaneitatea nu e o caracteristică a mea. Atunci, încerc să am totul cât mai setat înainte de filmare. Mai mult decât cum joacă actorul la o probă, ţin foarte mult la chimia cu el. În anumite cazuri, în trecut, nu am dat atât de mare importanţă acestui aspect şi mi-a părut rău. De atunci mi-am dat seama că e foarte important să am chimie cu actorii. Şi să existe un respect reciproc. Acestea sunt de bază. 

Lucrând mult şi ca asistent de regie, am văzut că actorii sunt de foarte multe feluri. Sunt actori care îşi învaţă textul şi sunt foarte dornici să facă şi vin cu propuneri şi încearcă. Şi sunt actori care consideră că e suficient să fie talentaţi. E super să ai talent, dar nu e deloc de ajuns. 

Încerc foarte mult să le dau o idee cât mai clară despre ce vreau să facă în secvenţa respectivă şi încerc să intru mult în ce simte personajul atunci. Nu îi zic actorului exact cum să spună replica. Dar încerc să îl împing cumva, să îi dau mijloacele să ajungă la ce vreau eu, dar prin forţe proprii, ca să fie ceva organic. Cred foarte mult în repetiţii. 

Pentru debut, pentru rolurile principale, vei lucra cu tineri actori neprofesionişti. Care crezi că vor fi provocările?

Pentru că nu am multă experienţă, cel mai dificil va fi să îmi dau seama de ce are nevoie acel om. Pe de o parte, am lucrat cu actori care dădeau bine, chiar perfect, prima dublă, însă după aceea, cu cât dădeam alte duble, se deteriora ceva din felul în care jucau. 

Pe de altă parte, am lucrat cu actori care aveau nevoie de câteva duble să se încălzească. Atunci, când ai împreună aceste două tipuri de actori într-o secvenţă, e dificil. Chiar am o teamă legată de asta şi încerc să înţeleg cât mai bine, să ascult, să fiu deschisă, să văd cum funcţionează acel om. Care e modul în care joacă, pentru ca eu să înţeleg ce are nevoie să îi dau. Mi se pare că trebuie să îl ajuţi, să îi dai instrumentele. În cazul cuiva care nu a mai jucat, mă ajută asta, pentru că nu are nişte chestii setate pe care eu să fiu nevoită poate să le dărâm sau să le schimb. Pur şi simplu e tabula rasa şi vom clădi de acolo. Aşa îmi imaginez că se va întâmpla. 

Pentru acest tip de roluri şi de personaje, bănuiesc că foarte importante sunt carisma şi naturaleţea. Tu ce cauţi?

În momentul în care ai un actor necunoscut şi nu poţi să zici că vine lumea să îţi vadă filmul pentru că joacă actorul X, e important să aibă acel farmec al protagonistului. Chiar mi se pare că există un farmec al protagonistului. Nu m-ar tenta să mă uit la un film despre oricine.

Ce înţelegi prin acest farmec?

E foarte greu de definit. Îţi dai seama că dacă îl defineam atât de exact, probabil se încheia de mult castingul şi lucrurile erau mai clare. Poate fi felul în care vorbeşte. De exemplu, personajul meu e un puşti atipic pentru un băiat, în sensul că e o fire destul de romantică şi de visătoare şi e timid. În acelaşi timp, trebuie să simţi că sub această timiditate e o personalitate care încă nu a înflorit. Şi trebuie ca pe parcursul filmului să se poată transforma, să poată înflori. Asta caut. Caut un om de care să îmi fie drag, în primul rând. Să îmi fie drag să îl privesc, pentru că aşa e natura acestui film. Şi să simt că are un potenţial de a evolua ca personalitate, de a se deschide, de a arăta mai mult. 

În scurtmetrajele tale ai folosit muzică, iar în filmul de debut vrei de asemenea să ai multă muzică. Ce îţi oferă muzica?

Muzica e o parte foarte importantă a vieţii mele. Nu am zi în care să nu ascult muzică. Mi se pare un instrument esenţial în a seduce spectatorul. Dacă scopul meu este să subjug spectatorul, automat încerc să mă folosesc de toate mijloacele. Pe mine mă interesează foarte mult emoţia în film, şi atunci caut ca muzica fie să spună ceva despre personaje, fie să dea cheia secvenţei. 

Nu ai cum să fugi de faptul că filmul e o păcăleală. Îmi asum asta şi încerc să folosesc toate mijloacele. Da, muzica manipulează, dar şi cinemaul în sine manipulează. În debutul meu aş vrea să folosesc un amestec de melodii care există deja şi muzică compusă special pentru film. E un alt proces. Îmbinarea lor mi se pare ce trebuie pentru acest film. 

În ce fel crezi că influenţează cariera ta de regizor faptul că eşti femeie?

Cu siguranţă, când eşti o fată tânără şi drăguţă, oamenii se uită la tine într-un fel, observă asta. Unii pot să îşi formeze păreri sau să se poarte altfel pornind de la observaţia asta. Sau pot să nu. Depinde de educaţia şi background-ul fiecăruia. În niciun caz nu încerc să mă prefac că nu există asta, dar în acelaşi timp faptul că sunt femeie nu e ceva cu care să marşez, ca şi cum ar fi o medalie. 

Ca orice lucru, are avantaje şi dezavantaje. Oricum, climatul e spre deschidere. Mi se pare că multă lume e orientată spre a da şanse femeilor. Mi-aş dori mai mult însă să fiu privită doar ca regizor, nu ca regizor femeie. Nu văd relevanţa acestei continuări, „femeie”, după regizor. Aici mi se pare că ar trebui să se ajungă, şi spre asta ar trebui să fie deschiderea: să nu mai spunem regizor femeie şi să subliniem „femeie”. Regizor, şi punct.

Te întreb pentru că poate te-ai confruntat cu prejudecăţi. 

Cu siguranţă. Sunt oameni misogini în cinematografie, cum sunt şi în viaţă. Încerc să-i evit. Nu încerc să fac lucruri ca să demonstrez ceva cuiva. Dacă mi se face o nedreptate şi cineva are o atitudine faţă de mine care mă deranjează, cu siguranţă zic ceva despre asta. Dar mai mult de atât, nu ştiu. Şi nici nu cred în clişeul că, fiind femeie, vin cu o sensibilitate aparte. Cred că sunt regizori bărbaţi sensibili, cum sunt şi regizori femei mai puţin sensibile. E o discuţie pe care de obicei o evit. 

Ce te atrage la regia de film şi la cinema? De ce îţi place să faci film? 

Îmi place să construiesc şi să spun o poveste. Mă bucură foarte mult ideea că un om ar putea să intre într-o sală de cinema la filmul meu şi două ore ar uita de probleme. 

Mi-am dat seama că filmele care mă impresionează cel mai tare sunt filmele unde ajung să simt nevoia de a vorbi cu ecranul, cu personajele. Să simt nevoia de a intra efectiv în poveste. A simţi că eşti total subjugat de film – asta mi se pare de fapt arta cinematografiei. E greu de făcut, dar spre asta tind. 

Nu e o fugă de realitatea imediată, dar este un instrument de autocunoaştere. Poate sună siropos, dar în momentul în care un film îţi atinge o coardă sensibilă, te face automat conştient de ea. Şi poate uitasei că e acolo, pentru că eşti prea prins cu lucruri cotidiene. Dar prin film îţi aminteşti de ea.

Credit foto banner: Boróka Bíró

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.