Ediția cu numărul 6 a Bucharest International Dance Film Festival (3-6 septembrie) propune utopii și distopii, adică lumi întregi imaginate, unele ideale, altele reclădite. Aria de posibilități este atât de largă, încât aproape devine riscant, iar filmul de dans este în sine un pariu complex, mai ales când avem de-a face cu filme scurte. Cele șapte scurtmetraje românești din competiția națională cuprind genul programului și trec de el cu nonșalanța cu care se prind picăturile de apă unele de altele atunci când sunt foarte aproape.

În ordinea apariției, secțiunea se deschide cu Opia, de Simona Dabija, te învață tot ce trebuie să știi despre viață: că trebuie să lupți, că e bine să îți știi locul, că riști dacă aștepți, că riști dacă te miști, că este alegerea ta, că lasă-te influențat de alții, fii tu însuți, bazează-te doar pe tine, zâmbește și fii calm, răspunsurile pe care le cauți nu vor apărea imediat, răspunsul este în fața ta. Personajele se contorsionează în ritmul citatelor motivaționale, dictate de o voce autoritară. Se sare, se sucește, se smucește, se pipăie pereți, se aleargă printr-o clădire în prăbușire ca prin viața asta în care orice ai face există o alternativă mai bună, și la final, când tragi linie, tot prost ieși. Opia începe în mic și se dezvoltă așa de bine, că puținele personajele dansatoare se simt mulțimi, iar cele 10 minute construiesc o distopie în toată regula.

Call of Pink, semnat de trio-ul Denisa Anastasiu, Maria-Luiza Dimulescu și Cătălin Rugina, începe ca un Black Mirror românesc și aproape dai pariurile de la unul la altul, să ajungă până în spate, ca punga cu floricele cronțănite de publicul cu ochii-n fustele roz ale celor două concurente. Care fete se pregătesc de joc. Doar că stop și de la capăt. Tenisul se lasă cu urcat pe scările unui amfiteatru și o voce din off le încurajează pe concurente fără vreo miză clară. Jocul este dans, dansul este joc, paletele se schimbă în mese de ping pong și rivalitatea nu se transformă în lucru în echipă. Ambele sunt câștigătoarele unei repetiții complexe și epuizante, ca-n orice joc pe calculator, ca-n viață. Call of Pink este 10 minutes workout-ul de dinainte de burnout. 

Sunless, de Corina Andrian, desparte capul de corp și se ocupă doar cu suprafețele de piele întinsă. Cum dansează un corp fără cap, uneori chiar fără mâini sau picioare, ce senzație te încearcă atunci când omul dispare și rămâne doar o masă de piele, întoarsă astfel încât ambele capete să pară la fel? Extrem de interesant vizual, filmul fără soare analizează unghiuri și modelează corpul astfel încât dezbrăcarea atinge cote imposibile. Ce e vulnerabilitatea când nu mai e nimic de lepădat?, întreabă sinopsis-ul, subiect just și interesant de analizat, într-un film ca o instalație de artă. 

Ciorne de grădină / Études from an inner garden, de Gal Orsolya, proiect realizat în cadrul bursei de rezidență „Collider”, pornește de la releveul unui apartament și continuă cu plante care bat în geam sau în pereți, în calc, sau sub o foaie de hârtie. Depinde cum le privești. Cu gălăgie de fond și muzici înfundate nu știi dacă ești în afara sau înăuntrul unui spațiu. Nu știi nici dacă plantele, cu creșterea lor continuă și nevoia de oxigen, se zbat să intre sau să iasă. Cert este că viața nu e în interior. Ciornele sunt un superb exercițiu vizual în care doar plantele dansează.

Memory of a kneaded touch, de Daniel Alexandru Dragomir, dezbracă până la mijloc băieți și fete și îi unește, unifică, uniformizează într-un dans despre nevoia de atingere și de a fi atins. Se pornește cu mâinile murdare, iar negreala se întinde pe corpurile lor pe măsură ce atingerile devin mai intense. Sinopsis-ul vorbește despre reticența anumitor societăți față de atingere, despre cum o acțiune necesară, obișnuită poate deveni tabu. Spectatorul voyeur, introdus în mijlocul corpurilor dezlănțuite, rămâne însă doar cu dansul.

Ausum, în regia lui Alin Duruian, o relație într-o scară de bloc, pe scări și acoperiș, cu sclipiri care se transmit de la el la ea și invers, cu prinderi de mâini și răsărit de soare pe acoperiș. Ausum se simte un exercițiu care doar pe alocuri reușește să spună o poveste prin corpurile personajelor și mișcările lor. În filmul de dans, atunci când limbajul corpului dispare și pe imagine, în loc de înțelesuri și emoții, citești mișcări de dans bine executate, înseamnă că te-ai pierdut în traducere. Cu toate astea, Ausum este notabil ca început, curaj și posibilități de folosire în doi a unei banale scări de bloc.

inHABITED_ The Attic, de Smaranda Gabudeanu, pare că te întreabă dacă transformarea în felină are mai mare legătură cu pisica din dotare sau cu singurătatea petrecută într-un spațiu pe care îl descoperi treptat până ajungi să-l simți ori cotlon, ori ramă de tablou. Pisica, animalul capabil de sinceră și maximă idolatrizare de sine te joacă din ochi și limbă cu un efect pe care niciun lătrat de câine nu-l poate obține. Povestea din podul inHABITED e un tors lung și satisfăcător de un pic peste 5 minute.

Competiția românească Mazes & Gazes poate fi văzută pe 5 septembrie, la Cinema Muzeul Țăranului. Întreg programul festivalului poate fi consultat aici: http://www.bidff.ro/romana#program 

Crăița Nanu

Scenarist și festivalier. Scrie despre filme și pe vice.ro, TIFF blog, Dilema Veche, Scena 9 și altele.