O listă bricolată divers din toată oferta de filme disponibile în cinemauri, festivaluri de film, pe HBO, Mubi sau Netflix: șapte titluri de neratat în perioada următoare în care ne potolim pofta de mers fizic la film și ne delectăm cu ce vedem acasă. De remarcat că singurul criteriu e lipsa de criterii – un horror mut din 1924 și cel mai nou film al lui Charlie Kaufman? Absolut.

I’m thinking of ending things (r. Charlie Kaufman)

În acest film absolut imposibil de comparat cu altceva decât bizareriile lui Kaufman (în primul rând, obsesia lumii prefabricate, motivul păpușarului, feluri ludice de a arăta edificiile mentale ale protagoniștilor săi), un cuplu de altfel destul de generic (ea, care primește o grămadă de nume și înfățișări, el, același) traversează ținutul pentru a ajunge la părinții lui, unde urmează ca ea să-i cunoască. Nu e limpede de ce ea ar fi acceptat asta, ba chiar pare că ideea o roade insistent (fiindcă, așa cum transpare, nu îi e clar de ce mai stă într-o relație ca asta, pe care nici nu-și amintește cu precizie cum a început cu adevărat). Deși Kaufman conduce spectatorul pe pista eronată că Lucy (?) ar fi protagonista filmului, ea n-are în final niciun gând al ei, nicio idee originală (preluând ad litteram pasaje din lucrurile pe care Jake le-a citit/admirat de-a lungul timpului). Cu toate că Lucy e o proiecție, ea are o independență bizară – așa cum Malkovich (din Being John Malkovich), deși era manipulat de atâtea personalități, mai dădea semne de autonomie; inclusiv faptul că își dorește să încheie relația – sau se declară periodic scârbită de ea. 

Mă gândeam, privind Anomalisa, ce rar să vezi un protagonist așa flasc, așa unidimensional și în final plicticos, care-și duce zilele așa de sterp; am avut același sentiment în drumul lung înzăpezit spre casă al lui Jake din …Ending Things, presărat cu poeme grotești despre ridicolul de a te întoarce nevictorios în locul de baștină, unde nu te așteaptă nicio surpriză, nicio bucurie, doar un sentiment de rușine lucioasă. De altfel, proiecția “relației lui Jake” nu e altceva decât o supapă prin care protagonistul își mai spală din rușinea plictisului și singurătății. E cu atât mai trist că nici măcar într-o narațiune autodirecționată, în propriile lui fantezii, Jake nu poate să aibă vreo victorie. Plăsmuirile lui nu îl gâdilă, ci, din contră, îi mai dau câte o palmă. Kaufman nu lasă lucrurile astea transparente, ci provoacă la interpretări multiple – chiar și pentru cineva care a citit romanul lui Iain Reid, pe care e bazat scenariul, tot o să strângă din dinți la schimbările de mood ale filmului (horror, comedie, dramă matrimonială, melodramă) și la pasajele în care e ultra complicat în momente altfel simple. Chiar și așa, m-am bucurat la niște momente ca un copil care a dat de aur – cine mai transformă în statui toate gândurile stupide pe care le-a avut câteodată?

De văzut oricând pe Netflix. 

Tenet (r. Christopher Nolan)

Am văzut Tenet într-un tremolo de bass continuu, care-mi făcea carnea ca o gelatină; recunosc c-am tresărit la câteva faze și m-am imersat așa ciudat în film, că mi se părea că nu vreau să se mai termine vreodată. E adevărat că noul film al lui Nolan are efectul ăsta atunci când e văzut într-o sală cu sonorizare potrivită; când nu e, lucrurile se minimizează și mai tare. Probabil că exagerez, dar, dând carapacea la o parte (la care se adaugă atâtea props-uri, atâtea artificii vizuale executate impecabil, atâtea cascadorii și puncte de stație imposibile ale camerei de filmat), Tenet e și el gelatină. Ideea de palindrom (de realitate replicată, în Inception în vis, aici în manipularea timpului) se reflectă în plot-ul clasic de tipul apocalipsei aduse de magnați ruși și agenții americani care încearcă să-i împiedice (well, probabil un Bond, așa cum au remarcat și alții). Cineva din viitor vrea să construiască o breșă prin care să-i cotropească pe oamenii din prezent, ca să le facă loc celor din viitor. La final, rămâi cu un spectacol de cinema comercial pe care nu-l mai vezi nicăieri altundeva și cu certitudinea că scenariul suferă de goluri sau că se autoflagelează pe parcurs. 

Sfat: chiar cred că e valabil aici (și, desigur, cu multe filme de-ale lui Nolan) să nu mai cauți ca povestea asta să fie logică/rațională, nu vezi filmul ca să rezolvi un puzzle, ci să aștepți să te pocnească grandilocvențe vizuale. 

De văzut în cinematografe începând cu 18 septembrie. 

The Hands of Orlac (r. Robert Weine, 1924)

Acest minunat film mut regizat de germanul Robert Weine, al doilea ca importanță din filmografia regizorului după celebrul Das Cabinet Des Dr. Caligari (1920), e un horror care se înscrie în seria extrem de populară a filmelor cu experimente științifice odioase (de la, de pildă, cele mai comune – Bride of Frankenstein, Les Yeux Sans Visage sau La Piel Que Habito). Sub tropul transplantului malign, pianistul burghez Orlac suferă un accident, în urma căruia rămâne fără mâini; un medic mai temerar se oferă să-i coasă altele în schimb, doar că ele aparțin unui criminal local, proaspăt executat. Văzut cu aceste mâini noi, Orlac nu simte că îi răspund, ci că ele îl contrazic total, sunt un trup străin care ar putea prelua puterea oricând în locul lui și să comită ele însele o crimă. Horror-ul expresionist vine tocmai din asta, din trupul scheletic și electrocutat al protagonistului, ținându-și falangele țepene, departe de corp, înghețând de frica propriilor mâini. Boala lui nu e una reală, ci e o fantasmă psihosomatică – de care toate spiritele rele profită pentru a-i șterpeli averea. 

De văzut pe Mubi.

Sorry We Missed You (r. Ken Loach)

Oricâte s-ar putea spune despre realismul social al lui Ken Loach (c-ar fi mizerabilist, c-ar fi pompat cu dramatism, șamd), Sorry We Missed You are ceva din tragedia eroilor lui De Sica, în felul în care, oricât s-ar strădui, vicisitudinile din exterior îi dărâmă pe interior; cu cât sunt mai demni, cu atât realitatea vine și-i împroșcăie mai mult cu noroi. E cazul unei familii modeste care se străduiește să ajungă la linia de plutire, deși e mai mereu la geamandură (tatăl intră într-un parteneriat cu o firmă de curierat, care, deși pe hârtie îi acordă autonomie, îl conduce și-i pune piedici din ce în ce mai absurde; fiul e un mic troublemaker, care chiulește de la școală și fură din magazine; fetița e cuminte și caldă, iar mama se îngrijește de bătrâni cu o răbdare rară, deși e în fiecare zi sub presiunea timpului). În schema asta, orice eveniment, oricât de mic (un jaf, un apel telefonic, un accident) ar distruge structura și-așa fragilă a familiei. Loach discută despre felul în care capitalismul ajunge să ne dicteze o viață de genul ăsta – și că oricine nu aderă la viteza ei pierde trenul definitiv și nu mai are cum să se alinieze – totul e o negociere și o alegere.

Filmul poate fi urmărit în cinematografe începând cu 25 septembrie.

Delphine and Carole, Insoumuses (r. Callisto McNulty)

Festivalul Filmului Francez de anul ăsta e sub semn feminin – ceea ce e o mare bucurie. Una dintre cele mai importante proiecții e Delphine et Carole, Insoumuses, nu numai pentru că e un documentar despre mișcarea feministă din Franța, văzută prin filtrul prieteniei dintre o regizoare de film (Carole Roussopoulos) și faimoasa actriță Delphine Seyrig (nu întâmplător protagonista din Jeanne Dielman, unul dintre filmele cheie ale feminismului), ci și pentru că e precedată de o sumă de scurtmetraje realizate de cineasta franceză Alice Guy-Blaché între 1898 și 1907. Alice Guy a fost prima regizoare din istoria cinemaului și, cu mici excepții, numele ei n-a fost pomenit prea mult în România. Asocierea dintre figura de pionierat a lui Alice Guy și odiseea feminismului în Franța nu e întâmplătoare – Callisto McNulty, nepoata lui Carole, pornește de la faptul că aparatul de filmat a fost primul obiect care a eliberat de fapt femeile, un instrument prin care ele își puteau investiga și descrie experiențele, nemijlocite de bărbați. De aici pornește și activismul: Roussopoulos și Seyrig au realizat împreună scurtmetraje, de la mici reportaje în care chestionează femei obișnuite și femei celebre contemporane cu ele, până la filmarea unei întreruperi de sarcină în plină epocă anti-avort.

Filmul poate fi văzut în cadrul FFF, pe 24 septembrie. 

The Blue Flower of Novalis (r. Gustavo Vinagre, Rodrigo Carneiro)

Mi-am dorit să scriu despre documentarul ăsta ireverențios încă de când l-am văzut în selecția One World Romania, doar că nu-i găseam locul nicăieri. Chiar și acum, mi-e greu să îl recomand unui cinefil oarecare, care n-ar gusta din autoironia grotesco-erotică a protagonistului, Marcelo Diorio un homosexual histrionic care-și descoperă anusul în fața spectatorilor din primul minut al filmului, discută despre viețile lui anterioare, face băi cu lapte de migdale într-un lighean și face sex nesimulat în fața camerei. Conceput ca un hibrid între un documentar participativ (Marcelo vorbește cu cei doi regizori, pe care îi provoacă la discuții, și mai scrie și scenariul filmului) și un sex tape ficționalizat, The Blue Flower of Novalis e cea mai usturătoare palmă pe care i-o aduce protagonistul tatălui lui, un conservator care nu s-a putut împăca niciodată cu sexualitatea fiului său. În fapt, confesiunile fără perdea ale lui Marcelo sunt niște refulări prin care încearcă să răzbune toată partea feminină a arborelui său genealogic – mătuși și bunici care au fost educate să fie supuse, care n-au știut și n-au putut să ajungă vreodată la orgasm. 

The Blue Flower of Novalis poate fi văzut pe Mubi.

Lovecraft Country (seria TV creată de Misha Green pentru HBO)

Orice fan al lui H.P. Lovecraft (creatorul “horror-ului cosmic”), izvorul nesecat de inspirație pentru universurile populate de monștri tentaculari (inspirat la rândul său de Edgar Allan Poe), știe că scriitorul american n-a fost în niciun caz vreun progresist, ci era un rasist convins (considera, de exemplu, că oamenii de culoare erau jumătate oameni, jumătate animale). Serialul, spus din perspectiva afro-americanilor, e plasat în anii ’50 în SUA, în plină segregare. Negrii sunt marginalizați, bătuți pe stradă și denigrați, nu-și găsesc liniștea nicăieri. La toate necazurile acestea se adaugă și creaturile lui Lovecraft, niște monștri care ies din adâncurile pământului, portaluri cu magie neagră, organizații sataniste etc. Ironia e, o spune situația, că pare că monștrii sunt mai ușor de digerat decât răutatea albilor. Titlul, Lovecraft Country, face referire la cutuma scriitorului de a redenumi diverse orașe sau zone din SUA (Oakham devine Arkham, deci). În același timp, ar putea face referire simultan și la green book-ul pe care negrii îl aveau în buzunar ori de câte ori părăseau un stat, fiindcă era ghidul ce le permitea să știe unde sunt bineveniți și unde nu, unde trebuie să părăsească orașul până la asfințit. Alăturarea dintre lupta rasială și cea supranaturală dă naștere unora dintre cele mai inventive ironii ale genului. O femeie de culoare primește darul de a se transforma în femeie albă oricând i se năzare, și deci să trăiască sub privilegii cât ține vraja, cu condiția să treacă prin procesul fioros al metamorfozei și implicit să-și calce pe inimă: pielea neagră i se dezlipește de pe oase, iar peste ea apare una nouă, albă. 

Lovecraft Country poate fi urmărit pe HBO și HBO GO. 

Georgiana Mușat

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.