Alexandra Alma Ungureanu este una dintre cele mai cunoscute și apreciate scenografe din cinematografia română. 

A studiat scenografia la Facultatea de Arte Plastice de la Universitatea Națională de Arte (2002-2006). A realizat decorurile și costumele pentru filme precum „Om–Câine” (r. Ștefan Constantinescu), finalizat recent, „Monștri.” (2019, r. Marius Olteanu), „Rocker” (2013, r. Marian Crișan) sau „Film pentru prieteni” (2011, r. Radu Jude). 

S-a ocupat de asemenea de costume la „Pororoca” (2017, r. Constantin Popescu), „Și poate mai trăiesc și azi” (2020) și „Câinele japonez” (2012), ambele de Tudor Cristian Jurgiu, „Un om la locul lui” (2018, r. Hadrian Marcu), „Marița” (2017, r. Cristi Iftime), „Dincolo de calea ferată” (2016, r. Cătălin Mitulescu), „Orizont” (2015) și „Morgen” (2010), ambele de Marian Crișan, sau „Medalia de onoare” (2009, r. Călin Peter Netzer). 

A fost premiată de trei ori de Uniunea Cineaștilor, pentru „Morgen”, Rocker” și „Medalia de onoare”.

Alexandra Alma Ungureanu s-a născut la 1 septembrie 1983 la Alexandria, însă părinții săi s-au stabilit la București când ea avea un an. 

Și-a dorit de mică, încă din clasa a cincea, să facă scenografie, deși pe atunci nu știa că se numește așa. Cert este că era talentată la desen și pictură. La școala generală din Rahova unde învăța, avea o foarte bună prietenă al cărei tată era inginer de lumini la Teatrul Național. 

„Mergeam cu ea constant la teatru încă din clasa a cincea. Cam o zi da, o zi nu. Am văzut toate spectacolele care erau în acei ani la TNB. Îmi aduc aminte de un spectacol Romeo și Julieta pe care, nu exagerez, cred că l-am văzut de vreo 30 de ori. Știam replici. Așa am prins gustul. Nu aveam bilet, dar ne lăsau să stăm pe scările din față, lângă primul rând. Am simțit toate piesele alea. Era ceva fantastic să intri în acea lume. Mă fascinau incredibil decorurile și costumele”, își amintește ea.

Și-a convins cu greu părinții să o transfere la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, unde a ajuns în cele din urmă din clasa a șaptea: „Le-am spus că îmi place foarte mult teatrul și că aș vrea să fac decoruri și costume, dacă aș putea. Nu știam că se numește scenografie”. Tatăl său, inginer, era cel mai reticent, pentru că și-ar fi dorit ca ea să facă o meserie „serioasă”.

Atunci când urma să intre în clasa a noua și trebuia să își aleagă un profil pentru anii de liceu, „Tonitza” nu avea secție de scenografie, pentru că nu erau suficienți doritori. Așa că a optat pentru cea mai apropiată zonă, design ambiental: „Secția asta includea totul, de fapt. Într-un fel mă bucur că am mers pe direcția asta, pentru că m-a ajutat mult pe partea de perspectivă, de calcule. Toți colegii mei au dat la arhitectură după aceea. Te ajuta mult să vezi și partea asta, nu numai latura artistică.”

La sfârșitul liceului, a trebuit să își convingă din nou familia, care nu avea pe nimeni în domeniul artelor, că vrea să continue cu scenografia. Părinții și bunicii i-au spus ca măcar facultatea să fie una „serioasă”. În cele din urmă, mama a susținut-o în dorința ei de a face scenografie. Tatăl a insistat să dea la arhitectură, considerând că era un domeniu mai apropiat de ceea ce făcea el. Iar bunicul, care era preot, a rugat-o foarte tare să încerce și la pictură bisericească. 

A dat la toate trei și a intrat. Însă, în final, după multe discuții, s-a ținut tare pe poziție și a ales scenografia.

„Nu știam dacă să dau la scenografie la Facultatea de Arte Plastice de la Universitatea Națională de Arte sau la UNATC, unde cred că secția era de curând creată. M-am tot gândit, am tot cântărit. Unde să mă duc? Oare să mă duc la UNATC, unde cu siguranță aș intra în lumea asta și aș cunoaște oameni? Până la urmă am ales Arte Plastice, pentru că mi se părea că e mult mai mult pe partea practică, de pictură și desen, și că îmi e mai aproape de ce făcusem până atunci”, rememorează Alexandra Alma Ungureanu.

A ajuns la Facultatea de Arte Decorative și Design, secția scenografie, o secție foarte veche, unde „au terminat niște scenografi fantastici”. Avea de ales între scenografie de teatru și scenografie de film, un departament creat de foarte puțin timp: „Am zis că merg în continuare cu teatrul, marea mea dragoste. Nici nu visam la film. Recunosc că atunci mi se părea că e mai palpabil să fac o piesă de teatru decât un film. Un film mi se părea ceva incredibil. Păcat este că, după ce am terminat facultatea, nu am ajuns să fac deloc scenografie de teatru.” 

Despre anii de facultate spune că au fost „de departe cea mai frumoasă și cea mai fericită perioadă din viața mea”. „Erai foarte mult susținut ca artist. Toți profesorii, până și cei de la materiile clasice, credeau atât de mult în tine, că ești pe cale de a deveni un artist desăvârșit, încât nu încercau să te schimbe deloc. Ceea ce mi s-a părut fantastic. Ca adult, tot timpul trebuie să te modelezi, să te schimbi un pic, de la proiect la proiect, să te mulezi pe direcția regizorului, pe bugetul producătorului. Acolo nu era deloc așa. Profesorii au fost incredibili. Au știut să creadă în noi și ne-au susținut să facem ce ne place, cum ne place. Încă puteai să visezi că poți să faci lucruri extraordinare. Asta m-a ajutat foarte mult, mi-a dat încredere în mine. Era și atmosfera foarte frumoasă. Eram puțini și s-au legat foarte frumos prietenii. Nu exista o concurență. Nu simțeai în vreun fel o luptă între colegi. Veneam și în weekend, stăteam nopțile și desenam, nu exista un program. Aia era toată viața. Chiar mi s-a părut că e ideal”, povestește artista.

„Cred că singurul punct slab al facultății pe vremea aia – acum am înțeles că s-au schimbat lucrurile – era partea de practică. Înțeleg că la UNATC exista partea de practică. Aveai cu cine construi lucruri, fie că era teatru sau film. Aici erai în lumea ta, le făceai cum visai că ai putea să le faci. Totuși, mai târziu, când te lovești de partea financiară, se strică toate. Trebuie să te adaptezi la foarte multe condiții, care îți cam dau în cap”, completează ea.

Pe la finalul primului an de facultate, prin intermediul unui coleg care avea deja experiență ca recuziter, a ajuns să dea o mână de ajutor la un videoclip, care era realizat de viitorul regizor Marian Crișan. A stat toată filmarea și i-a plăcut atât de mult, încât și-a spus că asta e ceea ce trebuie să facă – videoclipuri: „M-am îndrăgostit, mi s-a părut fantastic. L-am rugat pe colegul meu să mă cheme dacă mai are nevoie de ajutor, pentru că vin gratis, numai să lucrez. Și așa a început o perioadă lungă, de vreo doi ani, în care am lucrat foarte mult la videoclipuri”. A colaborat la multe videoclipuri realizate de Marian Crișan, dar și la câteva realizate de Radu Jude. 

„Am început să intru în lumea asta. Cu toții își doreau să facă film. Am prins și eu microbul, recunosc. Mă gândeam că parcă aș vrea și eu. Acum mi se părea mai palpabil”, afirmă scenografa.

 Cu toate acestea, voia foarte tare să facă și teatru, cum își dorește, de altfel, și acum. Însă nici în timpul facultății, și nici după aceea, nu s-a ivit ocazia, asta și pentru că nu a acceptat orice condiții: „Eram foarte pretențioasă, și sunt în continuare, și mi-am promis că nu o să-mi scad pretențiile. După ce am terminat facultatea, am primit niște oferte de piese de teatru, însă, de fapt, nu aveau nevoie de scenograf. Regizorii care m-au contactat erau și ei la început atunci și, practic, nu aveau bugete decât cel mult să aducă o masă și niște scaune. Iar eu visam să fac ceva fantastic. Am zis că nu se poate ca după atâția ani să nu fac o scenografie spectaculoasă la o piesă de teatru. Mi se părea că la teatru poți fi atât de creativ, chiar dacă bugetele nu sunt ca cele de la film. Am tot așteptat să apară proiectul ăla, și poate chiar regizorul cu care să mă potrivesc și care să creadă în partea de scenografie mai mult, încât să se lupte pentru ea.” 

După videoclipuri, a început să lucreze la scurtmetraje. Iar primul lungmetraj la care s-a ocupat de costume a fost Tatăl fantomă, de Lucian Georgescu, unde a ajuns prin intermediul directorului de imagine Liviu Mărghidan. Odată intrată în lumea cinematografiei, unde începuse deja să cunoască tot mai mulți oameni, proiectele de film au venit unul după altul.

Alexandra Alma Ungureanu consideră că situația ideală este aceea în care același om se ocupă și de costume, și de decoruri, deși recunoaște că este complicat să ai în grijă ambele departamente. 

„După părerea mea, același om ar trebui să facă și costumele, și decorul, pentru că este vorba de un întreg. Din păcate, am avut cazuri nefericite pentru mine când am lucrat la decor, iar conceptul meu nu se potrivea deloc cu costumele, care erau făcute de altcineva. Regizorii nu pot fi atât de atenți la partea asta, cum sunt eu, care aloc timp numai pentru acest aspect. Poate să facă foarte mult rău unui film. Dar, în același timp, înțeleg de ce majoritatea scenografilor nu fac și una, și alta. Și eu, la rândul meu, am ales cu mare grijă proiectele unde pot să le fac pe amândouă, pentru că e extrem de complicat să te ocupi de ambele departamente. Sunt două departamente de creație foarte mari și îți mănâncă foarte mult timp”, mărturisește artista. 

„Când am făcut prima oară și costumele, și decorurile, adică la Rocker, teama a fost că nu o să pot să aloc suficient timp unui departament și că nu o să-mi fac treaba la fel de bine pe cât mi-aș face-o dacă m-aș ocupa numai de un departament. Dar pentru că aveam o istorie cu Marian și îmi făcea bucurie și plăcere să lucrez cu el tot timpul, am comunicat unul cu altul și i-am zis că va trebui să încep cu foarte mult timp înainte, ca să pot face ambele departamente. Și așa am reușit”, mai explică ea.

Se consideră norocoasă că a putut să colaboreze cu cine a vrut, dar spune că este un noroc la care a lucrat mult. A și refuzat numeroase proiecte, chiar și în momente în care nu avea nimic de lucru: „Am zis nu, deoarece nu erau potrivite pentru mine, din varii motive, începând cu faptul că nu aveam chimie cu regizorul. Simțeam în primul rând că nu o să pot să fac lucrurile cum și le-ar dori el, pentru că nu aveam deloc aceeași viziune. Și e foarte greu să intri în mintea regizorului. Dacă simt asta încă de la început, nu dau curs proiectului.”

Momentul în care intră într-un proiect depinde de regizori – unii își doresc un început cu foarte multe luni înainte, alții pornesc lucrul la scenografie mai aproape de momentul filmării: „Sunt o persoană foarte maleabilă și reușesc să mă mulez în funcție de cum vrea regizorul.” 

„Unii regizori își doresc să înceapă cu niște schițe sau poate cu niște referințe. La un moment dat, am mers pe stradă cu un coleg regizor ca să vedem oameni. Să vedem tipologii. M-a ajutat foarte mult, era o altă abordare. Nu știu dacă fac bine sau rău, dar eu aștept să văd care este energia pe care o dă regizorul. Îi spun producătorului că lucrez la proiect, dar nu dau un timp anume, nu spun că voi lucra trei sau cinci luni. Încep de când începe regizorul să îmi ceară lucruri. Și majoritatea încep cu foarte mult timp înainte. La cel mai nou film la care am lucrat, Om–Câine, am început cu un an înainte. Cred că ajută foarte mult. Fac meseria asta foarte mult pentru că îmi place, așa că nu grăbesc procesele”, detaliază ea.

Recunoaște că este o luptă și să se încadreze cu scenografia în bugetul prevăzut de producător pentru asta: „E cea mai neplăcută chestie în meseria asta, recunosc. Dar înțeleg foarte bine. Trebuie să fim creativi în banii alocați.”

Alexandra Alma Ungureanu își explică procesul de lucru: „Dacă lucrez și la decoruri, și la costume, în primul rând îmi fac un plan cromatic și îmi adun o bază de referințe. Pot fi referințe de pe stradă, referințe din alte filme sau tablouri. Ce mă inspiră pe mine după ce citesc scenariul. Acesta e primul pas, pentru a putea să-mi dau o direcție. Apoi încep discuțiile cu regizorul. E o treabă foarte frumoasă. Îmi place poate chiar cel mai mult, pentru că, de la proiect la proiect, și de la regizor la regizor, vine o altă direcție. Poate să fie alta decât cea la care te-ai gândit tu, mai ales dacă e cineva cu care nu ai mai lucrat. Dacă aș fi numai cum aș vrea eu, cred că m-aș repeta de foarte multe ori. Nu mi-aș mai pune problema cum ar fi altfel. E frumos când poți să te reinventezi.”

Consideră foarte importantă și colaborarea cu directorul de imagine. „E adevărat că, din păcate, de multe ori nu apuc să lucrez atât de mult pe cât mi-aș dori cu directorul de imagine. Sunt câțiva cu care am lucrat și care au o foarte mare atenție pentru aceste departamente, și încă de la început, când se apucă să se pregătească și ei, sunt foarte prezenți. Vin, se uită la costume, se uită la probe, le arăt recuzită, le arăt texturi, partea cromatică. Sunt puțini, din păcate. Probabil se întâmplă asta tocmai pentru că eu încep procesul cu multe luni înainte. De exemplu, cum am început la Monștri., unde am făcut și decorul, și costumele. A fost o muncă foarte de echipă. Cu Luchian Ciobanu, care a fost directorul de imagine, și cu Marius Olteanu am lucrat încă de la început. Mai rar întâlnești un director de imagine care să înceapă odată cu tine. Majoritatea lucrează la alte proiecte și e normal să nu poată fi atât de prezenți”, spune scenografa.

O altă etapă importantă este cea în care intervin actorii: „Pentru că partea de casting durează foarte mult și de multe ori ajunge aproape de filmare, noi ne apucăm de achiziționat sau de confecționat costumele cu ceva timp înainte. Când trebuie să le confecționăm, de multe ori, eu și doamna cu care lucrez, o croitoreasă fantastică, le facem, dar nu le închidem, pentru a le putea adapta la măsurile actorilor. În acest fel lăsăm și suficient timp să le putem termina.”

„Ar ajuta mult, dar îmi dau seama că, de fapt, e foarte complicat, dacă actorii ar fi mai repede aleși. Sau cel puțin cei principali. Din fericire, cred că unele scenarii sunt scrise cu niște actori în cap. Mai ales cei principali. De multe ori, când primesc scenarii, îmi imaginez cine ar putea juca și de fiecare dată ghicesc. E un exercițiu foarte frumos. Procesul foarte bun este atunci când ai actorul și începi să construiești pe el. După ce avem actorii, eu și colega mea, Elena Butică, o persoană minunată și dorită la toate filmele, dăm conturul final. Începem în detaliu, de fapt, să alegem lucrurile sau să le croim și să căutăm accesoriile potrivite. Dacă sunt niște actori des întâlniți în filme, există frica să nu te repeți. Până și eu am lucrat cu câțiva actori de multe ori. E și acesta un exercițiu: să încerci să ai o altă abordare și să îl faci pe actor într-un fel cum nu a mai fost înainte”, afirmă Alexandra Alma Ungureanu. 

Chiar dacă aproape toate filmele la care a făcut costumele și decorurile sunt filme realiste, cu povești plasate în actualitate, spune că munca este una elaborată și o deranjează că este minimalizată, inclusiv de către oamenii din domeniu și uneori chiar de către colegii din câte o echipă de filmare.

„Important e dacă sunt costumele potrivite pentru personaj. Importante sunt căutarea și locul în care alegi să te oprești. Dacă alegi să te oprești într-un punct în care personajul arată într-un anume fel, înseamnă că așa consideri potrivit pentru o anumită stare. Faptul că eu cumpăr câteodată hainele nu înseamnă că ele sunt mai puțin importante”, declară ea. 

„Mă gândesc, de exemplu, la Pororoca. E o dramă tulburătoare care ar putea să apară în viața oricui. E o poveste din zilele noastre, dar asta nu înseamnă că nu a fost o muncă incredibilă să mă gândesc cum l-aș îmbrăca pe omul ăla (protagonistul jucat de Bogdan Dumitrache – n.r.) și cum ar trebui să arate el. Să simți și prin aspectul fizic tot chinul prin care trece. Când îți e rău, cum te îmbraci? Te mai speli, nu te mai speli? Cum alegi, până și cromatic, să te îmbraci când ești într-o anumită stare? De ce te-ai schimba? Sunt foarte multe opțiuni și decizii de luat. Poate să-mi ia două zile din timpul alocat doar să caut un tricou. Însă nu e un simplu tricou: trebuie să fie dintr-un material anume, cu o textură anume. Foarte puțină lume a remarcat, dar în Pororoca m-am chinuit să am o gradare cromatică a tricoului alb al protagonistului. Foarte complicat. La început, pentru că îl vezi pe personajul lui Boogie curat și liniștit, trebuie să fie în alb imaculat. Dar, pe parcurs, am făcut o paletă de nuanțe de alb, până am ajuns la un gri murdar la final. Nu cu același tricou, ci cu tricouri diferite. M-am gândit că asta ajută foarte mult să sublinieze faptul că nu mai era niciun pic de alb și nimic curat în jurul lui. Nimic nu mai era pur. Prietena mea cea mai bună, care nu e din domeniu, a remarcat asta la premieră și mi s-a părut incredibil”, explică artista.

Mărturisește că marea provocare, atunci când lucrează la filme realiste, este să ancoreze cât mai bine personajul în mediul său: „Indiferent dacă este o dramă sau o poveste de dragoste, trebuie să te gândești – și asta e esența pe partea de costume – cum ar fi acel om, și să îl creezi de la zero. Cum s-ar îmbrăca? Ce gesturi are? Ce obiecte și-ar alege dacă ar trece pe undeva?”

În privința decorurilor, subliniază de asemenea că e esențial să înceapă să lucreze din timp cu persoana responsabilă de găsirea locațiilor: „Din păcate, la puține filme la care am colaborat am putut să lucrez chiar de la locații. Scenografia e foarte influențată și de locații, mai ales din cauza bugetelor. Dacă eu, ca scenograf, am o bază bună de plecare și un responsabil cu locațiile ne aduce, mie și regizorului, mai multe opțiuni din care putem alege, e ceva extraordinar. Însă de foarte puține ori se întâmplă asta.”

A lucrat doar la câteva filme în care acțiunea era plasată undeva în trecut – de exemplu, Medalia de onoare sau unul din episoadele din Amintiri din Epoca de Aur -, însă recunoaște că orice scenograf își dorește să colaboreze cât mai mult și la astfel de proiecte.

Afirmă totuși că a refuzat și filme de epocă: „Mi se părea că scenariul nu e suficient de bun sau că nu m-aș potrivi cu regizorul. Nu am acceptat, deși aș fi avut posibilitatea să lucrez la costume și decoruri dintr-o altă perioadă. Bineînțeles, ideal ar fi ca din când în când să mai faci și un film de epocă și să poți să creezi lucrurile chiar de la zero. E o altă muncă. E un alt efort. Însă nu cred că am exemple de filme de epocă făcute la noi în ultimii zece ani care să mă fi emoționat și să mă fi dat pe spate, cum au făcut unele filme de actualitate incredibile. Până la urmă, cel mai important nu e să-mi fac eu arta, ci ca filmul să fie cât mai bun și cât mai aproape de ce își dorește regizorul să exprime.”

În astfel de cazuri, procesul de lucru începe cu o documentare amănunțită în privința materialelor și a costumelor, și cu adunarea de referințe: „Cam aceștia sunt pașii – fac documentare, după aceea ajung să fac niște schițe, pe care le refac după anumite discuții cu regizorul și cu actorii.”

Evită să închirieze din depozitele producătorilor costumele pentru filmele la care lucrează: „Foarte rar o fac. Nu-mi place. Mi se pare că există puține depozite de costume și ajungi să te repeți. Pentru că văd 90% din filmele făcute la noi, ajung uneori să recunosc un pulover pe care poate l-am folosit și eu. Mă deranjează foarte tare asta. E adevărat, colegii mei nu au de unde să știe că poate l-am folosit acum zece ani la un scurtmetraj, dar eu știu și îl remarc acolo. Încerc să nu repet costumele câtuși de puțin. Adică să le închiriez și să risc ca ele să mai fi apărut în altă parte. De aceea, pentru că am tot adunat haine, mi-am făcut un depozit propriu. Mi se pare că e mult mai bine pentru mine, pentru că nu risc să repet deciziile altora.”

Spune că, la meseria sa, cel mai mult o atrage posibilitatea de a se reinventa mereu ca scenograf, ca artist: „Mă incită foarte tare fiecare proiect. După ce citesc scenariul, mă entuziasmez incredibil. Mă gândesc cum aș face. Procesul care începe cu citirea scenariului și se încheie cu vizionarea filmului în cinema este atât de frumos. Nu mă plictisesc deloc. Mi se pare fascinant cum se construiește filmul. „Copilul” nostru, pe care îl creăm de fiecare dată. Dai naștere unui lucru și tot timpul e altceva. Nu apuci niciodată să te repeți și asta mi se pare foarte bine.”

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.