Iluminacja – O viață măruntă

16 octombrie, 2020

De ce ne atrag atât de tare filmele șaptezeciste ale polonezului Krzysztof Zanussi? Poate pentru că, înscriindu-se în curentul general al „cinemaului neliniștii morale” care s-a impus pe-atunci în Polonia, ne arată totodată ceva ce nu suntem mai deloc obișnuiți să vedem: o lume a universitarilor (de obicei, specialiști în științe exacte) se descuamează în fața noastră, dând la iveală tot ce are ea mai nobil și, în special, mai putred. Zanussi e genul de om care vede în fiecare personaj un mic Einstein ratat, și care e dispus să meargă în amonte pe firul biografiei sale pentru a înțelege ce n-a mers bine, pentru a localiza cu exactitate punctul în care s-a ales praful de acel potențial. În cazul său, un dialog despre misterele universului, purtat între doi bărbați în halate albe și cu început de chelie, n-are nimic pedant sau ridicol în el; în cazul său, un dialog despre perspectivele de avansare la catedră, conceput ca un joc de putere nedrept, a devenit un soi de trop inevitabil.

Trebuie văzut mai ales felul în care Zanussi tratează chestiunea romantică în filmele sale. Dezbărată de orice aură unsuroasă, iubirea în Iluminacja, filmul său din 1973 cu care a triumfat la Locarno, e mai puțin decât o pacoste care te deviază de la traseu: crezând asta, ar însemna că-i acorzi prea mare importanță. Iubirea e mai curând o pată pe fundal: când protagonistul Franciszek (Stanislaw Latallo) își amintește într-un final, după o cură mistică, de faptul că e soț și tătic, avem parte de o răbufnire inedită din partea nevestei, care îi aruncă în brațe țoalele și ceasloavele, și îi trântește ușa în nas. Apoi, în cadrul următor, ea e zguduită de plâns, iar el privește spășit, fără nicio idee despre cum s-ar putea ieși din situația asta. Căci, în astfel de situații, protagoniștii iluminați ai lui Zanussi n-au cuvintele la ei: pur și simplu se văd confruntați cu un cotlon întunecat al vieții lor, prin care ei n-au prea dat. Nici nu e nevoie de mai mult, și poate că în asta constă măreția mizanscenei zanussiene, cea mai puțin „melo” din câte există: în faptul că sunt de ajuns câteva cadre sobre pentru a impune definitiv dezordinea în viața unor oameni mult prea ordonați. Toți cei care azi își umflă mușchii, inundând cu muzică, pârâieli și efecte care mai de care niște scene betege și zaharisite, doar-doar vor obține o țâră de emoție contrafăcută, ar trebui să vadă filmele lui Zanussi. 

Iluminacja
Iluminacja

Iluminacja e un film care ne prezintă în cam 90 de minute vreo 10 ani din viața unui om. Sunt ani decisivi pentru un fizician aspirant, așa cum ne arată un grafic din care reiese fără echivoc că productivitatea în domeniu scade cu vârsta. Zanussi nu simplifică nimic, trecând totul în revistă: succese profesionale, o questă spirituală, plus numeroase tentative eșuate de a o da la pace cu viața de familie. Atâta doar că, în loc să simplifice, scurtează: maestru în arta elipsei (ultimele filme ale lui Pawel Pawlikowski intră în siajul său), Zanussi ne dă totul nemestecat, în flash-uri. Dacă e adevărat că fix înainte de moarte viața noastră prinde să defileze pe ecranul minții, atunci – bazându-mă pe ce-am văzut în Iluminacja – cred că filmul acela de bilanț ar trebui să fie regizat de Zanussi. Remarcabil este că aproape niciun moment al filmului nu pare grandios, turnat pe calapodul hollywoodian: vedem frânturi de discuții (multe dintre acestea de natură tehnică, profesională), vedem – ca într-un concentrat din Structura cristalului, filmul său precedent, în care doi prieteni se întâlneau la țară și discutau filosofii – excursii în compania unor tovarăși de cursă lungă, vedem chiar și o întâlnire cu o fostă iubire, expediată în manieră zanussiană: femeia se prinde de gâtul lui Franciszek, el se desprinde cu fermitate, apoi cut – n-o vom mai revedea niciodată până la final. 

Poate și mai interesant e că, în fond, aceste momente nu sunt chiar așa arbitrar alese: toate contribuie la conturarea unei pânze complexe care-l înfășoară treptat pe Franciszek, obligându-l să ia niște decizii grele, să facă niște alegeri neplăcute, să se confrunte, iar și iar, cu compromisul personal și profesional. În urma lor rămâne ca un fel de zaț existențial, în care personajul nostru poate fi cunoscut și recunoscut în toată vulnerabilitatea lui umană. Puține filme oferă un acces mai privilegiat înspre conștiința tortuoasă și torturată a unui om, fără însă a cădea în capcanele psihologismului facil. N-o să mă satur niciodată să observ breșele din spatele acestei abordări cât se poate de materialiste asupra existenței pe care Zanussi pare că o cultivă îndârjit (spre deosebire de un Kieslowski), doar pentru a o fenta cu fiecare ocazie: priviți-l numai pe Franciszek, om în aparență cât se poate de pragmatic. Arta de scenarist a lui Zanussi e acolo pentru a ne arăta că, până și în viața acestui om promis succesului și unei cariere strălucite în linie dreaptă, ceva, la un moment dat, s-a ratat, iar linia dreaptă a devenit o buclă infernală. Iar arta sa de regizor e acolo pentru a avea grijă ca astfel de fulguranțe intime să fie reținute de obiectiv. Îmi plac mult scenele în care o subtilă reverie se strecoară în privirea lui Franciszek, picurând puțin adevăr necuantificabil în această figură de om prea echilibrat. Tot efortul de concepție al unui astfel de film primește atunci răspuns din partea noastră: căci nu vom putea niciodată penetra pe deplin misterul unui personaj prea alunecos pentru a se încadra în carcanul unei povești normate, dar măcar vom încerca să ne apropiem de el până unde se poate.

O selecție din filmele lui Krzysztof Zanussi este disponibilă pe MUBI.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

An

Distribuit de

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.