Într-un fel, Noah Baumbach n-a făcut de-a lungul carierei sale decât să dea târcoale propriei biografii, revenind când și când, cu insistență, asupra acestui moment zero reprezentat de divorțul părinților, cândva în anii ‘80. Privit din unghiul ăsta, The Squid and the Whale este efortul regizoral care l-a adus cel mai aproape de o confruntare directă cu propriile amintiri, din moment ce micile detalii care ancorează filmul în timp și spațiu – acțiunea este plasată în anul 1986 în cartierul Park Slope, unde a locuit Baumbach – sunt acolo mai ales ca să facă cu ochiul. O poveste trebuie să fie trăită pentru a putea fi inventată, zicea undeva Godard. Pentru un cineast ca Baumbach, a cărui imaginație se poticnește mai mereu când trebuie să urce panta prea abruptă care l-ar putea scoate din tropii căldicei ai mumblecore-ului– intelectualism subțire, garnisit de referințe, străduțe new-yorkeze tihnite pe care se pot înscrie cele mai teribile tulburări sufletești, o tonalitate ușurică prin care filmul lasă impresia că se simte la fel de bine în vreun festival de artă sau pe Netflix –, ideea lui Godard nici că putea fi mai nimerită.

În fond, nu e vina lui Baumbach că am asistat recent la o avalanșă de filme mici, care își trâmbițau modestia mijloacelor tehnice, despre viața unor creatori de duzină captivi în inima gentrificată a New York-ului. Aș zice că Baumbach pregătește terenul pentru un cineast, altminteri mult mai interesant, ca Alex Ross Perry – care în Listen Up Philip lua un scriitor (poate că personajul lui Bernard Berkman, protagonistul din The Squid and the Whale, a servit drept vag predecesor) și îl dota cu toate dovezile posibile de mojicie, cinism și dispreț pentru specia umană. E ceva agasant în damful de Woody Allen la mâna a doua pe care aceste dramedii de familie imaginate de Baumbach îl emană la tot pasul – ca și cum autorul nostru, știind că vine în siajul unui nume impozant, s-ar teme să se îndepărteze prea mult de la linie, îmblânzind chiar și lucrurile care la Allen încă își mai arătau ghearele. The Squid and the Whale inițiază o buclă (tematică, mai ales) care va fi închisă odată cu Marriage Story, 15 ani mai târziu. Între timp, cadrele au mai pierdut din lejeritatea artizanală, racordurile s-au mai rotunjit, candoarea punctului de vedere s-a diluat, povestea a prins să exploreze mai riguros procesul inexplicabil prin care doi oameni ajung la cuțite deși s-au iubit sincer cu câțiva ani-lumină în urmă. Evident, pentru toate aceste motive și nu numai, îl prefer pe primul.

În The Squid and the Whale, oala sub presiune care e orice căsnicie a început să dea în clocot, dar forța filmului constă în a sublinia atât cât trebuie impresia că fiecare face ce poate pentru ca totul să nu se transforme într-un dezastru – ceea ce se va întâmpla în Marriage Story. Intuim meandrele puturoase care irigă, în subteran, sentimentul rupturii pe care îl anticipăm, iar apoi îl analizăm, cadru cu cadru – dar pe ecran toate lucrurile astea apar vătuit, îndulcite de o muzicuță sau o poantă. Și ce briză grozavă circulă în film grație acestui Jesse Eisenberg care joacă rolul unui elev în prag de majorat, forțat să-și negocieze cea dintâi relație de dragoste în timp ce familia lui o ia la vale. Înduioșătoare e mai ales senzația, pe care Eisenberg o redă cu voluptate, că Walt, personajul său, le știe pe toate, de parcă ar fi dobândit cândva dreptul inalienabil de a le da lecții tuturor. Viitoarei sale partenere i-o retează repede, spunându-i că Dincoace de Paradis, romanul de debut al lui Fitzgerald, care ei îi plăcuse mult, e de fapt o operă minoră, și-apoi apucându-se să înșire alte titluri fitzgeraldiene demne de luat în seamă. De ce e această scenă scurtă – în care Baumbach nu pare decât să presare niște pudră de snobism cât se poate de familiară acestui segment al indie-ului american – atât de tulburătoare? Pentru că, în același timp în care putem admite fără probleme că Walt are dreptate – Dincoace de Paradis chiar nu arată tot ce poate Fitzgerald –, ne putem îndoi legitim că a și parcurs celelalte opere citate; mai degrabă, pare să măcăne pe pilot automat ceva ce a preluat din zbor de la taică-su, care nu e zgârcit cu autoaprecierile bombastice („Kafka, predecesorul meu…”) și cu judecățile de valoare severe. Și ce poate fi mai dezolant decât să-l vedem pe acest tânăr imberb și ușor cocârjat, dar ridicol de bățos, tranșând foarte clar conflictul în favoarea tatălui, deși pare să îl aleagă mai ales în virtutea unui capital cultural care nu e clar dacă există dincolo de barierele propriilor iluzii?

Altminteri, e limpede că Baumbach petrece mai mult timp asupra tatălui decât asupra mamei și fostei sale soții, Joan (Laura Linney, admirabilă în lipsa ei totală de fard): portretul lui e mai creionat și mai complex. Nu prea știm ce pune la cale Joan – pare că se întâlnește, decomplexată până la capăt, cu mulți bărbați – decât din frânturile de informație adunate de Bernard și de cei doi copii; ca atare, motivațiile ei rămân oarecum în umbră și sunt taxate repede de protagonist, iar atunci când ceva real chiar se petrece în viața ei – un text publicat în The New Yorker, de exemplu –, acest ceva ricoșează în definitiv tot în figura, descompusă, a lui Bernard, care n-o duce deloc bine profesional. Nu știu dacă această lipsă de echilibru ar trebui imputată lui Baumbach – căci filmul nu lasă impresia vreunei echidistanțe, sau a omniscienței, și bine face. Până la urmă, în astfel de cazuri, adevărul e undeva la mijloc, iar mijlocul e imposibil de atins. Păcat doar că Baumbach pare mai puțin interesat să lucreze cu bucățele de adevăr, și mai preocupat să le înscrie într-un șablon deja uzat.

The Squid and the Whale este disponibil pe Netflix.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.