„A ști să asculți o înfrângere – astfel poate fi rezumat, în câteva cuvinte, demersul esențial al regizorului Jeremy Gravayat. Filmul său A Lua Platz arată necesitatea de a te plasa de partea perdanților. Dacă ne-am întreba ce poate cinemaul atunci când vine vorba să acompanieze un personaj, imaginile filmului ar constitui tot atâtea posibilități. Căci iată un gest documentar care evită deopotrivă manierismul greoi, deloc ospitalier, care să oculteze adevăratul subiect al filmului, și tentația reportajului de victimizare. În acest film, a acompania înseamnă a filma dinspre protagoniști – dinspre acești imigranți români deposedați, în speță –, dinspre modurile și locurile lor de viață, fără însă a le sufla în ceafă fără oprire.” Asta scriam acum mai bine de un an, după prima vizionare a filmului A Lua Platz. De-atunci raportul meu cu filmul lui Jérémy Gravayat s-a complexificat, ca urmare a unor vizionări repetate și a multor discuții pe marginea lor. Ceva însă s-a păstrat neschimbat: conștiința că filmul nu poate fi epuizat, că imaginile sale juste vor vorbi mereu dincolo de orice carcan interpretativ. E parte din forța extraordinară a acestui documentar care construiește un spațiu audiovizual în comun, deschizând fronturi estetice și politice pe care se dau luptele fierbinți de azi, printr-o încredere profundă în puterea colectivului de-a schimba, în bine, lumea.

Ce m-a atras atât de mult la filmul lui Gravayat? Aș putea să zic că am găsit, în sfârșit, filmul care să restituie integral, cu generozitate și delicatețe, o dramă națională, aceea a emigrării în masă. A Lua Platz e filmul care ocolește cifre și statistici, cazuri sociologice și survoluri teoretice, pentru a se cheltui în întregime în căutarea unei solidarități reale, care are de-a face cu intervenția concretă în viețile unor oameni, dar și cu colecționarea unor feluri de-a locui, a unor feluri de-a te mișca, a unor feluri de-a privi. Mai mult, e o tentativă de-a smulge vălul care se abătuse peste această parte, consistentă, din diaspora pe care alegem să n-o vedem nici măcar în anii electorali. E filmul lui Gravayat primul de acest gen? Nici pe departe. Amintesc doar de Stella (2008), documentarul Vaninei Vignal despre o româncă plecată tot în Franța, unde trăiește, cu chiu, cu vai, într-un ghetou. Aceea era una dintre primele încercări de-a sparge bariera reportajului survolat și stigmatizant, făcut dintr-o poziție de superioritate, pentru a asculta realmente un român „plecat”, care-și istorisește dramele.

Filmul lui Gravayat vine după Stella – dar și după documentare de referință pentru ce ne interesează aici, de pildă L’amour existe (1960) al lui Maurice Pialat, despre primele blocuri de periferie, sau Zigeuner Sein (1970) al lui Peter Nestler, despre ce înseamnă să fii rom într-o societate rasistă ca a noastră. Rezultă de-aici o abordare în care, departe de încadrări forțate în vreun gen cinematografic prestabilit, totul se vede conectat cu tot restul prin ițe abia ghicite, care se întâlnesc undeva în afara cadrului. Despre ce vorbește A Lua Platz? Nu doar despre viața dură a unor familii de români care trăiesc într-un ghetou din periferia Parisului. Ci și despre posibilitățile de a inventa forme de cinema politic. Sau despre posibilitățile de a construi un spațiu etajat în timp, peste care să plutească o solidaritate istorică.

A Lua Platz nu este doar un film militant. Reunind laolaltă mai multe suporturi de înregistrare – de la peliculă 16mm la video –, are mai degrabă alura unui obiect confecționat cu migală împotriva unei industrii care ne bagă pe gât produse Ikea. Nestatornic, filmul își caută forma fără încetare, fiind capabil să treacă, grație unei tăieturi de montaj, dinspre un travling contemplativ à la Chantal Akerman spre o scenă de activism pursânge, în care membrii echipei iau parte la o altercație cu forțele de ordine, spre a-i proteja pe românii amenințați cu evacuarea. A Lua Platz preia ad litteram accepțiunea cinemaului ca refugiu: nu doar o oportunitate de a conferi voce oamenilor peste care viața a trecut ca un tăvălug, ci și, mai direct, de a conferi o aură de personaj unor oameni ca noi și, pe urmă, de a te investi alături de ei zi și noapte. E un act de lungă durată, care în film ia forma unei negocieri dificile, a unei reajustări continue la situație – și care se execută mai mereu oblic, printr-o capacitate a țesutului filmic de a găzdui vocile răgușite ale românilor, molcome ca un cânt, și de a le suprapune peste peisajul dezolant al periferiei pariziene. În astfel de momente, în care un om ne vorbește despre înfrângerile lui, umplând cu jale tot văzduhul, filmul atinge un soi de incandescență straubiană, chemând printre noi o istorie nevăzută a violenței și a represiunii și animând un peisaj care nu prevestea nimic. Căci peisajul nu e inocent, ci tăinuiește luptele trecutului; filmul ne arată că ele pot fi readuse la lumină odată ce acceptăm efortul de-a nimeri buna distanță față de subiect, durata cinematografică justă, tăietura de montaj venită la fix, privirea suficient de pătrunzătoare.

Am vorbit despre distanță, durată, montaj, privire. Sunt cuvintele cheie care compun osatura acestui documentar. Ce m-a atras atât de mult la filmul lui Gravayat, de fapt? Conștiința sa cinefil-activistă, care îi șoptește că cu astfel de noțiuni nu-i de glumă. La un moment dat, filmul recurge la fotografii statice, în alb-negru: vedem chipurile unor oameni din alte vremuri, îmbrăcați în costume ponosite și mișunând prin noroi, între două cocioabe fragile. Imaginile persistă pe ecran, oamenii de-acolo ne privesc în ochi, dincolo de orice dispozitiv și de orice perdea. Spectatorul știe acum că i s-a returnat serviciul, că spațiul filmului e multiplu și transgresiv, că s-a produs un prim contact. (Și ce altceva este cinemaul, decât efortul de a genera contacte de acest tip?) Imaginile curg, tot în alb-negru, dintr-odată vedem mașini moderne, jandarmi blindați, oameni ai zilelor noastre: românii ajunși acolo în condiții subumane le-au luat locul celor de demult. Montajul strânge toate aceste fire laolaltă. Forța politică a filmului nu poate fi subordonată unor interese trecătoare. Avântul său militant e mereu dublat de o reflecție teoretică; etica filmului e o estetică. Cu A Lua Platz am avut sentimentul, rarisim, că cinemaul e un continent proaspăt și neumblat, gata să găzduiască toate imaginile juste ale lumii.

A Lua Platz va fi proiectat în București, la Verde Stop Arena, pe 24 august, și se va putea vedea online pe platforma One World Romania, între 21 și 30 august.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.