Pe 14 septembrie reîncep școlile – după atâtea luni de incertitudine – semn că întrezărim treptat firicelele vechii normalități. În alinarea nostalgiei scrisului cu creta și a spaimei cumpărării ghiozdanelor noi, am întocmit o listă cu cele mai bune filme americane despre experiența liceului (lăsând la o parte multe dintre titlurile populare de care tuturor ne e rușine). De ce filme americane? Pentru că, pe de-o parte, luptele dintre clicile popularilor, rockerilor sau tocilarilor sunt mai campy oricând decât Liceenii – și, pe de altă parte, genul atât de popular al anilor ’80 dezvăluie o școală simplă și autosuficientă, rezumată la câteva imagini generice (clopoțelul care sună întotdeauna la fel, sala de clasă unde zboară avioane de hârtie, holul liceului unde toată lumea își deschide vestiarul în același timp, sala de sport unde se joacă întotdeauna baschet). Filmele de mai jos nu sunt lipsite total de clișeele genului, dar au calitatea de a le chestiona în diverse moduri. 

5. Dead Poets Society (r. Peter Weir, 1989)

Anul e 1959, în Vermont, la Welton Academy, un fel de internat young white male atât de învăluit în valori tradiționale, că orice insurgență duce la ghilotinare; cuvintele de bază sunt, desigur, ordine și disciplină. În schema asta apare un profesor de literatură, Keating (Robin Williams), fost elev al școlii și cu viziuni foarte hip (rupe paginile titanilor care vorbeau despre unități de măsură în poezie, îl imită pe Marlon Brando, le prezintă studenților săi trăirismul, o foaie a istoriei despre care niciun profesor înțepenit n-o predă; în universul ăsta atât de fastidios, el e o fâșie de viață și spontaneitate romantică de care orice tânăr s-ar îndrăgosti). Keating îi deturnează temporar de la matematică și științe (toți vor urma, după terminarea școlii, dreptul sau economia), dar îi duce totodată pe un drum foarte neguros. Din ce ne arată filmul, eternul “carpe diem” (regăsit în aproape orice film cu adolescenți rebeli din anii ’90, ajuns în prezent un diminutiv demn de pus pe tatuaje neinspirate) e tot ce le rămâne în minte elevilor la ora de literatură, adică ceva străveziu, ce poate fi interpretat în tot soiul de chei de o minte necoaptă. Studenții n-ajung să dea foc academiei, dar o zdruncină suficient cât să chestioneze în fond metodele profesorului – intențiile or fi bune, dar cine să mai predea realismul poetic? Și, mai ales, cine le va arăta și limitele micilor rebeliuni? Keating apare ca un panaceu pentru toate durerile studenților (familii abuzive și obtuze), dar pansamentul pe care îl aplică nu face altceva decât să nască alți monștri mai odioși. 

4. Rushmore (r. Wes Anderson, 1998)

Rushmore e al doilea lungmetraj al lui Wes Anderson – și anunță câteva dintre mărcile regizorului (o naivă intertextualitate, privitul în aparatul de filmat, utilizarea sporadică a travling-ului lateral, voice over-ul șamd). În cadrul filmelor despre liceeni, el e o intrare mai pusă cu mâna (recunosc): Max Fisher (Jason Schwartzman) nu prea e văzut efectiv la cursuri decât în primele secvențe, când visează cu ochii deschiși la momentul în care va fi rezolvat cea mai dificilă problemă de matematică posibilă, lăsându-și colegii și profesorul cu gura deschisă; în restul timpului, e un elev mediocru, care poartă cu pedanterie uniforma școlară. Motivul e iubirea lui fetiș pentru Rushmore, colegiul unde învață (se înscrie la toate cursurile posibile și își construiește un univers-iglu, în care, petrecând timp excesiv sub acoperișul școlii, uită că tatăl lui e un frizer printre părinții bancheri care-și aduc copiii la școală). În fine, ca în orice film wesandersonian, apare și un quest imposibil (de data asta unul amoros), în care ajunge să concureze cu un bărbat de seama tatălui pentru inima unei profesoare; forța de imaginație a puștiului e câteodată naivă (încearcă să transforme terenul de sport într-un acvariu colosal), câteodată uluitoare (pune în scenă, cu echipa liceului, un spectacol despre războiul din Vietnam, plantând explozibil real pe set). 

3. Lady Bird (r. Greta Gerwig, 2017)

Dintre filmele americane cu liceeni din trecutul foarte recent (în lista mea predomină anii ’90, vârful nenumit al genului), Lady Bird e un vârf absolut – în spiritul filmelor indie à la Noah Baumbach (Gerwig fiind una dintre scenaristele și actrițele lui Baumbach) și țesut probabil din experiența autobiografică a lui Gerwig, născută la rândul ei în Sacramento, la fel ca protagonista filmului. Christine aka Lady Bird (Saoirse Ronan) e adolescenta generică ce-și roagă tatăl să o lase la jumătate de kilometru de poarta liceului, ca nu cumva s-o vadă prietenii; a-și accepta numele dat de părinți e pentru ea mai scandalos decât a crede în Dumnezeu, deși e la un colegiu catolic; nu în ultimul rând, deși o ascunde, cea mai bună prietenă e mama ei (Laurie Metcalf) cu care, în weekend-uri, joacă un fel de fantezie burgheză în care vizitează cele mai scumpe locuințe de vânzare pe care nu și le-ar permite vreodată. Ideea banilor e obsedantă – fiindcă e unitatea de măsură în tot, inclusiv în alegerea unei facultăți (Christine și-ar dori să ajungă la New York, dar părinții ei sunt lower-middle class); faptul că stă la periferia orașului e la suprafață prilej de autoironie, dar Christine îl vede ca pe un blestem. Ajungând în final exact unde și-a dorit, departe de casă și de ochii cicălitori ai mamei, Christine își vede familia în sfârșit cu tandrețe. Lady Bird e despre distanța pe care ne-am luat-o toți provincialii de la pământul și aerul natal, care ni se părea irespirabil și străin, fiindcă lumea noastră ar fi fost mereu în altă parte, și șocul de a vedea că proiecțiile noastre n-au fost decât niște mofturi – în lumea cea largă și agitată, nimeni n-o să te cheme la ore rezonabile acasă și nimeni n-o să-ți mai poarte de grijă. 

2. Heathers (r. Michael Lehmann, 1989)

În categoria genului high school, Heathers e explozibil (de facto): toate clișeele cu care debutează filmul (eterna clică mean girls, fetele populare și intangibile, grupurile standard ale tocilarilor și băieților răi) urmează să fie pe rând răsturnate, când Veronica (Winona Ryder, aproape populară) și JD (Christian Slater, băiatul rău de serviciu care umblă cu pistol la școală) elimină pe rând toată concurența, ucigând personalitățile liceului. Ambalate ca sinucideri, crimele sunt menite să radă de pe fața pământului imaginile popularilor, lăsând loc pentru sânge mai disponibil. Veronica le scrie bilete de adio mult prea complexe, însă, complet paralele cu realitatea – ba inventează o depresie legată de imaginea de sine, ba homosexualitatea unor băieți; pe scurt, greșelile lor sunt iertate și rămân îngeri în fața colectivității. Prezentat ca o comedie gotică, Heathers vorbește nuanțat despre problemele adolescenților într-un mod foarte diferit de filmele lui John Hughes, extrem de populare în anii ‘80 (The Breakfast Club, 1985); dacă în The Breakfast Club, o sumă de adolescenți cu probleme din toate categoriile clișeice de mai sus ajung să se deschidă unul în fața celuilalt de-a lungul unei zile de detenție (contrar faptului că altfel nu și-ar fi vorbit vreodată la școală), totul lăsându-se cu un happy-end romantic, în Heathers o astfel de perspectivă e cu atât mai falsă – chiar dacă victimele Veronicăi ar fi suferit de probleme comune, nu le-ar fi dezvăluit comunității; dramele colectivității sunt admise abia post-mortem, când totul e ireversibil, iar drumul către popularitate/acceptare socială e pavat cu umilințe și favoruri scabroase văzute cu îngăduință.

1. Carrie (r. Brian de Palma, 1976)

Probabil cea mai cunoscută secvență horror din istorie e momentul în care Carrie (Sissy Spacek) pășește, against all odds, în sala de sport a liceului, în noaptea balului, la brațul celui mai râvnit băiat din școală; muzica e idilică și fantezistă, imaginea parcă se topește în cele mai sidefii culori din lume; în sfârșit, uite, o fată comună, tăcută și ciudățică, ajunge regina balului, lumea o aplaudă, ce se poate întâmpla rău? Bazat pe romanul cu același nume al lui Stephen King, Carrie nu-i oferă protagonistei sale decât o frântură de bucurie; fetele răsfățate ale clasei îi toarnă o găleată cu sânge de porc în cap tocmai în momentul în care primește coronița balului. Spulberată de durere, tânăra telekinetică, super reprimată de o mamă abuzivă și un liceu anapoda, unde a fost ridiculizată la greu, răbufnește – nu numai că aruncă în aer liceul, dar pare că tot orașul e mistuit în urma pașilor ei ușori, ca niște fulgi, în rochia ei catifelată. E o palmă adusă ipocriziei culturii majoretelor și bullying-ului în școli – toată furia refulată a lui Carrie e lupta invizibilă pe care o duc adolescenții singuri și inadaptați în fiecare zi, fără a o putea arăta în vreun fel. 

Georgiana Mușat

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.