Am văzut filmul Holy Father acasă, alături de cățelușa mea și prietenul meu, într-o seară leneșă de duminică. Ne-a prins după primele 10-15 minute și ne-a ținut cu sufletul la gură până la final. Un documentar curajos și emoționant, care nu părea să fi fost deloc ușor de realizat – în special pentru Paula, ”personajul” principal al filmului, partenera de viață a lui Andrei și mama Sofiei. Au apărut o groază de curiozități după film, motiv pentru care un interviu pentru Films in Frame mi s-a părut super potrivit. Și pentru că filmul se vede săptămânile astea la ASTRA FF și la Les Films de Cannes a Bucarest, momentul mi s-a părut prielnic. Despre familie și tot ce înseamnă să devii părinte, cu Andrei și Paula, în interviul de mai jos.

Andrei, ce îți aduci aminte din copilăria ta?

Mi-aduc aminte verile la bunici, la Constantin și Elena – de unde vine și iubirea mea față de ei, precum și primul meu documentar. Tata era mai tot timpul plecat – fie venea acasă foarte târziu, când eu dormeam, și pleca foarte devreme, fie era plecat pentru lungi perioade de timp. Îl vedeam cel mult o dată pe săptămână.

Mi-aduc aminte de o vacanță la mare cu ai mei, când m-am pierdut – apropo de un alt film documentar de anul ăsta (n. Copii pierduți pe plajă, r. Alina Manolache), că m-am împrietenit cu un polițist, care m-a dus înapoi la hotel sau restaurant, nu mai știu, cert e că erau ambii mei părinți acolo. Alte amintiri cu amândoi nu prea am, s-au despărțit când aveam 6-7 ani.

Deci nu mai ai și alte amintiri cu tatăl tău?

În afară de amintirea povestită în film și de asta cu mersul la mare, nu, nu îmi vine alta în minte.

Filmul tău urmărește întreaga sarcină, din momentul 0 – când aflați că testul Paulei iese pozitiv. Când ai decis că vei face un film? A fost doar decizia ta?

Ce îmi aduc eu aminte este că fix în aceeași zi – după ce am filmat testul, după ce am oprit camera și m-am lăsat cuprins de panică, și ulterior m-am liniștit, ne-a venit ideea asta. Inițial ne propuseserăm să filmăm reacțiile celor apropiați când le dăm vestea, planul era să-i așteptăm pe părinții Paulei să vină în țară, nu să le spunem online, ca să le putem filma reacția. Iar pentru că tatăl meu e călugăr la Muntele Athos, mi-am zis că este un bun prilej să îi fac prima vizită. Impresia mea este că ideea filmului s-a conturat fix la câteva ore după testul de sarcină.

Când ne-am trezit cu un test pozitiv, complet neașteptat, și ne-am uitat unul la altul și am decis tacit că o să trecem prin asta împreună, proiectul de film a venit ca o continuare a proiectului de viață.

Paula, ți-a fost greu să te lași filmată, în fiecare moment? Ați avut momente în care nu erați pe aceeași lungime de undă?

Mi-a fost mai greu la început, dar pe măsură ce Andrei mă filma făcând orice tip de activitate și interacționând cu alți oameni, devenea mai natural. Terminând actorie, aveam constant senzația că trebuie să fie într-un fel, că trebuie să joc – nu avusesem contact cu filmul documentar. Prima secvență cu mine mi se pare și acum puțin cam fake, pentru că eram foarte emoționată și nu mă simțeam confortabil să fiu filmată. 

Andrei: Noi glumeam că ea, absolventă de actorie, n-a făcut o afacere prea bună combinându-se cu un regizor de film documentar, care nu o va lansa ca actriță. Singura posibilitate părea un film documentar peste mulți ani, despre ea ca actriță faimoasă (râde).

Paula: În multe dintre clipele în care eram filmată, aș fi preferat să nu facă cineva un film documentar cu mine, dar privind înapoi, cred că este unul dintre cele mai frumoase lucruri care ni s-au întâmplat amândurora.

De multe ori, deși Andrei este în fața camerei alături de tine, la cele mai importante momente se ascunde în spatele aparatului de filmat.

Era foarte deranjant la început. Când apare aparatul de filmat, ești pus într-un alt context, nu mai vorbești doar cu partenerul tău. În timp, am înțeles că aparatul de filmat funcționa pentru Andrei ca un scut, sau mai degrabă ca un mâner de susținere care îl ajuta să facă mai ușor față unor situații sau discuții care pentru el erau mai greu de gestionat, de depășit; și am ajuns să îl iau la pachet, cu cameră cu tot (râde).

Amândoi vorbiți de niște frici pe parcursul filmului – și pentru amândoi, aceste frici au legătură cu părinții voștri. Le-ați depășit?

Paula: Eu nu. Și nici nu cred că le vom depăși cu adevărat, sincer. Cred că fac parte din noi, trebuie acceptate și controlate.

Andrei: Eu am pornit cu o premisă foarte imatură – anume că dacă rezolv situația cu tatăl meu, asta mă va face un tată mai puțin defect. Este și premisa filmului, însă la final s-a dovedit a fi una mai degrabă naivă, puerilă. Atunci era fix ceea ce simțeam – o nevoie de a-mi cunoaște mai bine tatăl, pentru că urma să devin și eu tată, și habar nu aveam ce înseamnă să ai unul. Sau poate doar am avut nevoie să cred asta, în acel moment.

Povestește-mi despre relația cu tatăl tău, dincolo de camera de filmat – începând cu primul telefon. Ați avut întâlniri, înainte de prima vizită din film, în care ai pornit camera?

Înainte de prima mea vizită în Athos, ne-am mai văzut când a fost el în țară, însă toate întâlnirile noastre au fost superficiale: a venit, m-a sunat și mi-a făcut o vizită cu mici atenții aduse din Athos, dar nu a existat niciodată o legătură tată-fiu. În momentul în care am decis să mă duc și m-am urcat în mașină, m-am dus ca la luptă – voiam să îl confrunt, să aflu adevărul și să îi reproșez că ne-a lăsat. Mă simțeam ca într-o misiune. Odată ajuns acolo, mi-am dat seama că trebuie să îl iau încet, să petrec timp cu el, să-l observ, să încerc să-l înțeleg. A fost ca un balet pe sârmă, l-am lăsat și pe el să facă pe regizorul – filmam de multe ori ce îmi spunea el să filmez, încercând să surprindă și momente mai personale, care știam că vor fi esențiale în film. În prima vizită, am simțit că totul a fost la limită, cumva pe muchie de cuțit. Nu am avut multe interacțiuni, pe lângă cele din fața camerei. A doua vizită a fost, în schimb, foarte diferită – nu știu ce s-a întâmplat între cele două, dacă a stat și s-a gândit sau s-a sfătuit cu duhovnicul lui, însă a doua oară m-a primit mult mai deschis. Și cred că am avut o a doua șansă să strângem niște amintiri împreună, cum ar fi trebuit să avem de când eram eu copil.

Ai reușit foarte bine să-i surprinzi caracterul. E un personaj extrem de uman, cu defecte și calități, care deși nu spune multe și se simte uneori stânjenit de cameră, este dat de gol de limbajul trupului.

Nu i-am zis de la început că am venit să fac un film despre el, ca să nu-l sperii. Ușor-ușor i-am explicat că vreau să fac un film despre ce înseamnă să fii tată, pentru că urmează să devin unul, și a înțeles destul de bine. Au fost momente când era îngrijorat de anumite secvențe, care poate nu respectă întocmai obiceiurile monahale, dar până la urmă a înțeles că este un film documentar, nu a fost pus să zică sau să facă nimic, deci trebuie să își asume ceea ce am surprins cu camera.

În timpul montajului, am fost preocupat să întreb pe toată lumea dacă li s-a părut că i-am creat o imagine negativă, și nimeni nu a confirmat asta, din contră, toată lumea l-a îndrăgit și l-a perceput ca pe un personaj rotund. Iar eu știu că nu i-am făcut un defavor cu acest film, și sper să fie și el de acord când va vedea rezultatul. Eu mi-aș dori foarte tare ca el să vadă filmul într-o proiecție, să simtă căldura publicului, să înțeleagă mai bine munca mea, să se bucure și el, împreună cu mine.

Crezi că el a învățat ceva din tot procesul ăsta?

Cred că amândoi, în egală măsură, am reparat ceva din trecut, trecând prin tot procesul ăsta. În cele două vizite ale mele în Athos, am petrecut mai mult timp împreună decât oricând în viața asta. Eu am avut șansa să descopăr o mică parte din ceea ce înseamnă să ai un tată, dar și el a primit o a doua șansă să mă aibă ca fiu.

Mi s-a părut că, pe parcursul filmului, se poate observa o schimbare de atitudine a lui. Pe final, chiar și un sentiment de regret combinat cu împăcare.

Slavă Domnului că a existat evoluția asta. În prima vizită, după plecarea lui bruscă în timpul discuției noastre, eu am rămas acolo și am plâns. În dimineața următoare, am plecat spre casă cu un eșec, cu o experiență aproape complet negativă. Nu reușisem să-l fac să se deschidă deloc, nu aflasem nimic. M-am întors în țară destul de devastat. Norocul meu a fost că aveam acest proiect de film în minte și m-am concentrat pe demersul acesta profesional, care m-a ajutat să-mi controlez demersul emoțional. Cred că fără a doua vizită, frustrările mele ar fi crescut, iar deznodământul ar fi fost aproape dezastruos, ținând cont și de premisa cu care am pornit.

Părinții tăi au văzut filmul, Paula?

Tata l-a văzut, la un screening privat organizat de Andrei pentru feedback. S-a nimerit să fie acasă.

Și care a fost reacția lui?

Nu am vorbit prea mult despre asta. Tata e complexat că el “nu înțelege foarte bine măreția actului cinematografic”. Nu înțelege de ce ăsta e un film documentar și cu toate astea noi ne-am filmat pe noi, iar eu sunt actriță… Și cred că îi este teamă să nu spună ceva ce ne-ar putea deranja. Pe de altă parte, în timpul proiecției eu și tata am avut un moment în care am fost complici, și nu sunt neapărat mândră că a fost așa, pentru că îmi doresc să fiu imparțială când vine vorba de părinții mei. Vorbesc de momentul în care îi dau vestea mamei, iar reacția ei e destul de… diferită. Mi-a luat mâna și a ținut-o strâns în mâna lui, în timp ce rulau cadrele cu mine și mama, și, cu ochii în lacrimi, m-a întrebat dacă sunt bine.

Ești mămica unei fetițe de  2 ani și 8 luni. Într-o zi, Sofia va urmări filmul vostru. Te-ai gândit vreodată la acel moment, în detaliu?

Nu prea. Râdeam cu Andrei că ne va da în judecată pentru că am folosit scene cu ea.

Andrei: Dacă vom mai avea un copil, ne mai trebuie un film, ca să nu fie motiv de gelozie.

Paula: Cred că o să ne înțeleagă ea pe noi, mai bine. Nimeni nu știe cum e să fii părinte, tot timpul vom face greșeli, și cred că filmul ăsta este un instrument bun, cu ajutorul căruia să-i explicăm, poate mai bine decât am putea-o face verbal, că dacă îi greșim, poate fi și din cauză că și față de noi s-a greșit la un moment dat. Cam așa privesc eu lucrurile.

Este un an plin de încercări pentru cinematografie și distribuție. Aveți un film super mișto, care merită să fie văzut, și totuși acum pare mai greu ca niciodată să ajungă la public.

Eu sunt într-o semi-depresie de când am realizat că pandemia nu va trece prea curând. În vară, speram să mergem la Sarajevo, să avem o super premieră, să fi lăsat deja pandemia în urmă. Nu e ușor să îți pui sentimentele, viața personală pe ecran. Eu am mereu publicul în minte când lucrez la un film, și aștept cu foarte mare nerăbdare întâlnirea, confruntarea cu spectatorii. Faptul că acest moment, această întâlnire nu mai are loc, este pentru mine extrem de frustrant și dureros. Cred că nu pot decât să mă resemnez: va fi un film cu ce mai puțini spectatori, care vor vedea filmul online, nu pe ecran mare. Dar sper că cei care ajung să vadă filmul, să-l îndrăgească, să îl țină minte, poate să îi motiveze să își caute părinții sau să petreacă mai mult timp cu copiii, să îi inspire într-un fel sau altul. 

–
Holy Father poate fi văzut în decursul acestei luni în cadrul Astra FF online – unde va avea loc și un Q&A informal, și Les Films de Cannes a Bucarest online.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.