Filmele lui Eric Rohmer au luat la puricat conceptul de iubire, până ce n-a mai rămas din el decât o amintire insistentă și bolnăvicioasă, însoțită de o droaie de vorbe. Asta o știm cu toții. Ceea ce avem tendința să trecem cu vederea, prinși în deliberările asidue ale personajelor sale, este că dispozitivul necomplicat pe care l-a perfecționat în timp – cu oameni care-și deșartă tolba sentimentală într-un decor întotdeauna ales cu minuțiozitate – facilitează întâlnirea spectatorului cu niște locuri emblematice, prin care poate că n-a umblat niciodată. Filmele lui Rohmer permit acestor spații să respire aer proaspăt la contactul cu o seamă de personaje care se plimbă prin ele aidoma unor turiști – adică a unor actori pe set. Am impresia că niciodată, în ciuda naturalismului interpretărilor, cinemaul său n-a dorit să se detașeze complet de această dimensiune vag artificială, vag documentară, în care filmul este, pur și simplu, o mărturie despre actorii care au luat parte la confecționarea lui.

M-am lăsat purtat de această introducere mai lungă pentru a spune că, dacă filmul lui Jonás Trueba Fecioara de august e rohmerian, atunci asta se datorează, poate întâi de toate, delicateții prin care înțelege să îmbrățișeze viața intimă a orașului în care se desfășoară. Decizia protagonistei Eva (Itsaso Arana, solară, grațioasă, splendidă), o femeie la 33 de ani, de a rămâne în Madrid pentru a înfrunta de acasă arșița lunii august, are și ea un sâmbure rohmerian: acceptarea acestui statu quo care spune că, în plin sezon estival, orașul e dezertat de locuitorii săi plecați în vacanță, și că tocmai din acest motiv poate fi privit mai clar, cu ceva recul. Căci orice joc cu orașul implică din start ideea unui pas în spate și îmbrățișarea unei optici de turist, care te face să nu mai iei de bune evidențele: așa se explică secvența când Eva, madrilenă get-beget, se urcă la bordul unui autobuz hop on-hop off, apoi se oprește la Muzeul de Arheologie pe urmele unei turiste asiatice, apoi dă întâmplător peste o cunoștință etc. Sau momentele documentare ale filmului, cele în care Eva „se întâmplă” să treacă prin zonă chiar în timpul unei parade stradale. Iată șarmul inepuizabil al jocului de-a vacanța, care o deschide pe Eva tuturor posibilităților hazardului. Letargia loser-ului care n-a plecat la mare ne apare acum drept ceea ce este de fapt: opțiunea curajoasă a unei femei de a se abandona sorții, ciulind urechile la tot ce îi șoptește aceasta. Și ce contează dacă n-o să iasă nimic? Important e să accepți regula jocului: imposibilitatea de a planifica din avans deznodământul.

E o partitură suficient de laxă pentru a le da scenariștilor Jonás Trueba și Itsaso Arana mână liberă în privința mini-evenimentelor cu care-și garnisesc filmul. Aici apare și o diferență față de Rohmer: dacă în cazul său orice poveste se prezenta ca un challenge fixat de protagonist (să se căsătorească, să își găsească un partener etc.), aici lucrurile sunt fără miză, și tocmai de aceea nimic nu e „inutil”. Eva ajunge să întâlnească foste iubiri și prieteni noi făcuți la o bere, fără ca asta să îi oblige în vreun fel să prindă rădăcini în cadrul ficțiunii. Suficient de atent la coincidențe, Trueba știe totuși că nu trebuie să-și forțeze norocul – iar dacă un personaj iese din peisaj înainte de a fi apucat să se rotunjească, nu-i nicio tragedie: așa funcționează legea haotică a orelor de vară. Cine crede că ce face Trueba aici, atârnând pe sârmă conversații aleatorii cu străini și întâlniri provocate dinadins, e o treabă simplă, să se gândească de două ori: meritul filmului este să-și dozeze foarte bine momentele, obținând un echilibru între cele de tip „dar bineînțeles” și cele de tip „ce chestie!” și arătându-ne că la jocul ăsta ca un calendar cu surprize nu putem avea niciodată vreo lungime de avans: hazardul scenariului va fi mereu acolo să ne dea peste mână.

Trueba știe în siajul cui merge și, mai important, nu se ascunde după deget: vedeți doar cartoanele care numerotează atent, ca la Rohmer, zilele – două săptămâni de vară în care nu se întâmplă mai nimic, iar asta nu pare să panicheze pe nimeni. Îmi place mult felul în care filmul acceptă să găzduiască în cadrele sale ospitaliere timpi recurenți de tăcere și calm. Când Eva se mută în fine în apartamentul său închiriat, se așază pe canapea privind în gol, iar razele de lumină îi joacă pe față secunde bune, în liniște. Ce moment de cinema fabulos, apt să ne scoată din logica stupidă a ficțiunilor „eficiente” și să ne arate ravagiile expunerii la filme care nu mai știu ce înseamnă timp mort, quality time, timp pentru tine. Poate că, așa cum am ajuns, forțați de circumstanțe, să preferăm mașinile electrice motorinei, vom înțelege și necesitatea susținerii unor astfel de filme, al căror combustibil eco-friendly e actul de a vorbi, a căror forță motrice infailibilă sunt privirile schimbate între doi oameni care, preț de o seară, pot împărți ceva. Chestiune de ecologie cinefilă, până la urmă.

La virgen de agosto/ Fecioara de august va rula la TIFF pe 8 august și e disponibil online pe platforma TIFF Unlimited.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.