Cel mai recent documentar al lui Serghei Loznița se arcuiește peste timp, chemându-ne să luăm parte la apoteoza operei de artă totale pe care stalinismul a dorit s-o întrupeze. Modelând pasta de imagini care surprind ceremonia funeraliilor lui Stalin într-un aluat cu formă, Loznița ne pune față în față cu demonstrația ultimă a cultului personalității, reconstituind un ritual maximalist de preaslăvire pe cât de strict organizat, pe atît de straniu. Altfel spus, la un capăt stă magma nesfârșită a arhivelor, compusă din înregistrările a 197 de operatori prezenți la fața locului în acele zile ale lui 1953 și destinată, inițial, unui film care nu s-a mai făcut; la celălalt, o narațiune implacabilă cu cap și coadă – de la anunțul protocolar al morții liderului la depunerea ultimelor coroane de flori –, în care Ochiul Istoriei nu mai judecă, ci doar privește intrigat de pe poziția unui trecător prin mulțime.

Căci despre mulțimi e vorba și aici, ca în mai toate documentarele acestui cronicar al secolului sovietic și post-comunist, un fel de omolog venit dinspre cinema al Svetlanei Aleksievici. Opera documentară a cineastului e o analiză continuă, niciodată definitivă, a felului în care mulțimi de oameni se adună laolaltă, preț de câteva momente, în numele unor cauze comune. Cel mai caracteristic gest din filmele sale s-ar putea să fie chiar dezgolirea creștetului – mulțimi de chelii în frig și zloată – pentru intonarea imnului național. Demn urmaș al lui Andrei Ujică, Loznița dezgroapă la rândul său cadavre ale trecutului, apoi, de la ceva distanță, le supune unor priviri scrutătoare, din toate unghiurile. Nu și unor autopsii: nimic mai străin acestui demers arheologic decât invitația de a ghici ce-a fost cândva în sufletul omului, sau decât prezența unei voci din off care să ne explice ce și cum. Loznița, ca și Ujică, a realizat un film de found footage despre o revoluție nouăzecistă: Evenimentul (2015), documentar profund neliniștitor în care strada așteaptă tăcută și îngândurată, neștiind ce să ceară, pe măsura decadei confuze, de tristă amintire, care avea să urmeze în Rusia. În filmele lui Loznița, cutremurele istorice reverberează hăt departe în afara cadrului: e și cazul acestui film care, explicit, nu ne-arată mai mult decât trecerea bruscă de la Gorbaciov la Elțîn și de la drapelul cu secera și ciocanul la tricolor. În hors-champ, însă, apunea o lume.

Funeralii de stat e cel mai ambițios documentar de montaj al ucraineanului. Moartea lui Stalin cheamă poporul figurant la înaintare: prin fața obiectivului se perindă râuri și mări de oameni, după caz – atunci când așteaptă cuminți la cozi imense pentru a trece prin fața coșciugului, sau, dimpotrivă, atunci când ascultă discursurile lemnoase ale vreunui aparatcic (Malenkov, Beria, Molotov…) cocoțat la tribună. Camera mătură fugitiv chipurile necunoscuților, iar și iar. E însă doar o aparență de prim-plan, din moment ce statutul privilegiat, în cadrul acestui show teribil, e rezervat din start: trebuie doar să priviți secvența unde, după o așteptare interminabilă, fiecare cetățean se bucură de câteva secunde în care poate privi chipul mortului. E un moment surprinzător, fiindcă toate capetele sunt întoarse, privind în grabă spre ceva din afara cadrului, spre un contraplan care ni se refuză sistematic: îl intuim pe tătucul popoarelor în sicriu, orientând gesturile națiunii chiar și când nu mai e, într-o absență apăsătoare pe care numai un operator din URSS-ul de-atunci și de-acolo ar fi putut-o figura.

Loznița are de unde alege, din zeci de ore de înregistrări, iar imaginile filmului ne dau a înțelege că evenimentul transcende geografii și istorii intime, unind toți membri URSS-ului într-un priveghi cosmic: din Belarus și până în stepele Asiei, oamenii ascultă difuzoarele din care răsună, prelung, raportul medical cu privire la cauzele decesului lui Stalin, muritor până la urmă, dacă mai era vreun dubiu. („Imaginea e memoria biologică a timpului”, zicea undeva Serge Daney.) E ceva tulburător în aceste corpuri ale unor anonimi de demult, surprinși o clipă pe sticlă, într-un act de devoțiune înmărmurită. Dinamica acestor oameni se vede redusă a minima, dar privirile lor – e ceva specific imaginilor documentare – ne străpung privirea, astfel că experiența doliului devine istorică. Nu altceva se întâmplă la final, când, odată corpul lui Stalin intrat în Mausoleu, omenirea întreagă pare cutremurată: mecanicii de pe locomotivă sună din claxon, camionagiii trag pe dreapta, iar unul dintre multele tablouri cu conducătorul este fluturat de o macara la mare înălțime, sub ochii unor șantieriști încremeniți. Evenimentul fiind hipervizibil, regizorul e liber să facă driblinguri, legând momente și teritorii prin montaj, după o figură clasică a cinemaului mainstream. Când delegațiile cu liderii statelor comuniste ajung pe aeroport în Moscova, un cadru (color) este urmat „firesc”, ca într-un film Hollywoodian, de un cadru din unghiul opus – dar filmat în alb-negru de un alt operator. Loznița intervine chiar mai mult pe partea sonoră: peste ceremonie parcă s-ar coborî din ceruri Requiem-ul mozartian.

Funeralii de stat continuă munca pe care Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu a inițiat-o. Momentul nu venise, în 1953, pentru o răsculare populară. Dar filmul lui Loznița aparține aceluiași ciclu al figurii emblematice și aparent inabordabile a dictatorului, pentru care lumea e un spectacol regizat, iar spectacolul e sinistru și megaloman. Săpând în arhivele secolului pe urmele lui Andrei Ujică, Loznița urcă pe râul uitării, tensionându-ne relația cu istoria și vorbindu-ne – e cât se poate de limpede – out of the present.

Funeralii de stat s-a putut vedea online în cadrul festivalului Visions du Réel.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.