The history of cinema will never accommodate Carole Roussopoulos. She was a pioneer in too many respects, too much excess is always frowned upon – there’s space for only so many pages, books and conferences, right? Who asked her to be that productive? Things are a bit different in regards to Delphine Seyrig, however. She is the face of an entire era of arthouse cinema – the ‘60s, ‘70s and ‘80s; she was Jeanne Dielman and Anne-Marie Stretter, one of Buñuel’s bourgeois, the protagonist of Marienbad. And a notoriously fierce feminist, but just how fierce was she?

Fierce enough to pick up on the subversive potential of video cameras, which had just landed on the French market at the beginning of the ‘70s. Things were happening, and Seyrig did not want to miss out on them. Carole Roussopoulos was teaching video classes for women. Her hitherto documentaries had primed her as the guardian angel of the Parisian

Istoria cinemaului nu o va acomoda niciodată pe Carole Roussopoulos. A pionierat prea mult, iar excesele strică – de unde să-i dăm atâtea pagini, cărți, conferințe? Cine a pus-o să fie atât de productivă? Cu Delphine Seyrig, însă, treaba stă altfel. Chipul ei e semnătura unei epoci arthouse – anii ’60, ’70, ’80; a fost Jeanne Dielman și Anne-Marie Stretter, una din burghezele lui Buñuel, protagonista de la Marienbad. Și o feministă acerbă, se știe, însă cât de acerbă? 

Atât de acerbă încât a intuit potențialul subversiv al camerelor video, proaspăt apărute în Franța la începutul anilor ’70. Se întâmplau lucruri de la care Seyrig nu voia să lipsească. Carole Roussopoulos ținea cursuri de video pentru femei. Documentarele ei de până atunci o recomandau drept îngerul păzitor al mișcărilor progresiste din Paris. A fost lângă Jean Genet când acesta și-a declarat susținerea pentru Angela Davis și Panterele Negre. A surprins conferințele și protestele grupului Front homosexuel d’action révolutionnaire. Apoi, alături de Seyrig și Ioana Wieder, foste cursante, a înființat colectivul Les Insoumuses, unde protestele și arta video sunt gândite în simbioză, cineastele mizând pe rapiditatea aproape instantă a mediului. Se monta din cameră, iar casetele ieftine le dădeau spațiul și timpul necesar pentru experimente.

E clar că recuperările din ultimii ani spun răspicat că istoria cinemaului nu are nevoie de și mai mulți eroi, ci de eroine. Just. Poate, de data asta, vedem mai bine, înțelegem mai mult. E o a doua șansă. Iar Callisto McNulty, nepoata lui Carole Roussopoulos, rezonează cu misiunea asta. Bunica ei a murit înainte de a finaliza un documentar despre „compañera” Seyrig, așa că McNulty și-a luat moștenirea în mâini, doar că filmul nu mai avea să fie despre Seyrig, ci despre Roussopoulos și Seyrig. Așa s-a ajuns la Delphine et Carole, insoumuses (2019), debutul în lungmetraj al lui McNulty, o lecție de istorie îndelung așteptată. 

Însă problema la lecțiile de istorie în cinema e că filmele se scaldă în apele calde ale pedagogiei până se fleșcăiesc. Demersurile astea sunt nenumărate. Strategic, e mereu util să te folosești de limbajul încetățenit în cele mai curente tradiții. Un interviu recent, unul de arhivă, apoi niște material care să ilustreze; infailibil. Mai ales atunci când, precum Callisto McNulty, ai un plan elaborat de idei. Selecția documentaristei, care combină interviuri din televiziunea vremii, bucăți din filmele colectivului, marile roluri ale lui Seyrig și două interviuri mai recente cu Roussopoulos, merge în linie dreaptă pentru a prezenta inteligența și creativitatea cu care cele două cineaste își gândeau activismul prin artă de frondă. În jurul lor se perindă icoane ale feminismului, printre care Jane Fonda, Simone de Beauvoir, Marguerite Duras și Chantal Akerman, iar în fața lor, la TV, în viața publică, pozează un misoginism crunt, orchestrat de intelectuali, printre care și jurnalista Françoise Giroud, pe atunci Ministrul pentru Drepturile Femeilor. Ne învățăm lecția, totul e bifat, de la preferința lor pentru video și până la vivacitatea intelectuală care le înconjura. Declarațiile memorabile nu lipsesc; din contră, stranie e chiar omniprezența lor. 

În niciun punct al filmului nu e dezvăluită rudenia dintre McNulty și Roussopoulos. Un detaliu dezamăgitor, de altfel, căci îmi dă cu atât mai mult senzația că abordarea lui McNulty e una sterilă; intelectual, emoțional, formal. Misiunea informativă ne merită din belșug aprecierea. Și se vede că la mijloc au stat cele mai bune intenții. Însă totul decurge atât de lin în film, spectaculoasele Seyrig și Roussopoulos parcă dau interviuri de angajare cu CV-urile în mână. Sigur, filmul a fost făcut după moartea amândurora (Seyrig în 1990, Roussopoulos în 2009), era firesc ca tonul să fie mai degrabă unul omagial. Și pe bună dreptate. Dar McNulty a ratat atât de multe în încercarea de a se autoefasa. De ce doar Roussopoulos cineasta, Roussopoulos activista și nu Roussopoulos bunica? E feminismul o carieră? Dar chiar și în carieră, rezumatul profesional al lui Seyrig avea mai mult potențial decât ar fi lăsat secvențele de film să se vadă. Rolul din Pull My Daisy (r. Robert Frank, Alfred Leslie, 1959), de pildă, faimosul scurtmetraj experimental tributar băiețelii beat; Seyrig joacă aici o nevastă frivolă, mic burgheză și, evident, puțin isterică. Cum își vedea ea, retrospectiv, debutul în cinema? McNulty cum îl vede? La fel, cum se vede colaborarea actriței cu Márta Mészáros (Útközben, 1979), și ea cineastă feministă, însă estică, în Ungaria socialistă. S.C.U.M. Manifesto 1967 (1976), video-ul în care recită din textul lui Valerie Solanas, nu le-a trezit nicio îndoială? Căci la momentul ăla Solanas nu mai era o activistă oarecare, ci cea care l-a împușcat pe Andy Warhol. Bine, rău, cum o fi fost, dar e genul de situație care cere reflecție, unul din multele colțuri pe care McNulty le-a tăiat. Și le-a tăiat degeaba, căci nimic din toate astea nu le contrazice pe cele două, le face doar mai vaste. 

Filmul a fost proiectat în premieră autohtonă în cadrul Festivalului Filmului Francez pe 24 septembrie 2020.

Călin Boto

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.