Ce au în comun un jaf armat din România anilor ’50 și un teren inundat cu forța de Ceaușescu? Ambele au reverberat în timp, ajungând peste ani subiectele unor documentare lansate aproape simultan: Reconstruction (Irene Lusztig, 2002) și Marele jaf comunist (Alexandru Solomon, 2004) pentru primul, respectiv Acasă (Radu Ciorniciuc, 2020) și Delta Bucureștiului (Eva Pervolovici, 2020) pentru al doilea. Ce vreau să spun cu asta: că nu e obligatoriu, în artă, ca doi creatori să ajungă la concluzii similare, împrumutând căi distincte, aproape în același timp – dar atunci când asta se întâmplă, merită să ne aplecăm cu încă mai mare interes asupra acestui proces. Și că, uneori, unul dintre ei – mai prestigios, mai închegat etc. – sfârșește prin a-i face umbră celuilalt, fără ca acest lucru să fie neapărat just. Iată, de pildă, documentarul Delta Bucureștiului, care încurajează în aparență trasarea unor paralele cu filmul lui Radu Ciorniciuc (uneori, cele două povești ajung să se suprapună, ca atunci când amândouă îi urmăresc pe membrii familiei Enache, ultimii locuitori ai Deltei Văcărești), doar pentru a le nega ulterior, distanțându-se de demersul prevalent în Acasă și cultivând o formă proprie.

Acolo unde filmul din urmă acompania îndeaproape și în imediat, dintr-o pornire de activism social, o seamă de personaje aflate în dificultate, Delta Bucureștiului se depliază în timp, performând un du-te-vino pe axa memoriei, explorând – chiar dacă insuficient – posibilitățile deschise de o formă eseistică. Ca în numeroase alte filme-eseu, impulsul de a investiga al Evei Pervolovici vine deopotrivă dintr-o dorință intimă, ancorată undeva la adânc în propria biografie, și dintr-o nevoie de a înțelege, cu recul critic, the bigger picture. Lucrurile se declanșează atunci când regizoarea primește la Paris, unde s-a stabilit, o tapiserie lucrată de Lena Constante, fostă deținută în Închisoarea Văcărești. E o poveste care înghite biografia Evei Pervolovici, depășind-o – dar, ca un nume auzit într-o doară, care apoi nu încetează să bântuie mintea, e totodată o poveste care o privește în mod direct: căci Eva, adolescentă punkistă a începutului de mileniu, obișnuia să mâzgălească graffiti pe zidurile presărate în Delta Văcărești. Mecanismul mnemonic n-are nevoie de mai mult pentru a se pune în mișcare.

În fond, Delta Bucureștiului e un film despre straturi: întâi de toate, straturi temporale care ajung să se amestece până la confuzie, dând naștere unor falii afective pe care trebuie umblat cu grijă, pentru a mai putea să separăm apele odată cu trecerea timpului. Lor li se adaugă straturi geografice, straturi biografice (diverși oameni legați, într-un fel sau altul, de Deltă), straturi estetice (imagini de arhivă, filmări cu drona etc.). Un regizor angajat într-un proces similar de recuperare a trecutului pe calea memoriei colective îmi vorbea odată despre datoria noastră de a salva, prin cinema, aceste experiențe de odinioară, care altfel riscă să dispară pentru totdeauna: îmi spunea că astăzi orașul își șterge urmele de unul singur cu o viteză nemaivăzută, iar asta e problematic. E de ajuns să privim cadrele scurte din film cu Bucureștiul eterogen și straniu, în care clădiri de sticlă de construiesc peste fațade coșcovite de altădată. Și ce altceva a făcut Ceaușescu atunci când a ordonat demolarea Mănăstirii, recte Închisorii Văcărești, decât să șteargă, forțat și cu ajutorul brațului mecanic al buldozerului, un petec de istorie? Pe acel loc a îndiguit un bazin, care mai apoi a trecut în administrația naturii – iar acolo, în miezul acelei zone verzi, s-au stabilit oameni care puteau trăi în autarhie. E o poveste urbană care traversează decenii, regimuri politice, regimuri de existență – și care trebuia spusă.

În cele mai bune momente ale sale, Delta Bucureștiului ne arată cum, până la urmă, toate aceste straturi menționate mai sus ajung să se lege – totul se conectează nediferențiat. Grație acestui patchwork formal, în care vocile supraviețuitorilor din închisoare se unesc cu imaginile actuale ale locurilor și cu imagini de arhivă cu clădirea dărâmată între timp, putem zări, ca prin ghicitură, ochiul istoriei la lucru. E o lecție straubiană, în definitiv: dă locului timp să existe, dă spectatorului timp să înțeleagă că pe locul acela s-au petrecut transformări grave, iar apoi locul însuși va prinde să vorbească, chemând – ca într-o supraimpresiune istorică – tot trecutul, făcându-l complet străveziu pentru privirea noastră. Iar când filmul, uitând pentru o clipă de voice-over-ul său prea paternalist, ne va fi obișnuit cu prezența pe ecran a copiilor familiei Enache, apoi ne va fi pus în prezența acestei voci care evocă, emoționată la gândul unor lucruri întâmplate acum o viață, numele femeilor care au născut prunci în Închisoarea Văcărești, înțelegem că montajul exersat înseamnă mai mult decât o trecere în revistă a metamorfozelor locului. Căci asistăm, de fapt, la un racord prin timp, care ne pune față în față cu o continuitate ce sfidează orice fel de oprimare, sub forma a două generații de copii ai Văcăreștiului. Puterea documentarului, ca medium prin care putem urca pe râul memoriei până la sursă, ne este atunci redată intact.

Delta Bucureștiului va fi difuzat online pe 13 noiembrie, în cadrul programului Elvire chez vous. Filmul va fi urmat de un Q&A cu regizoarea Eva Pervolovici și protagonista Ileana Budimir.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.