Istoria cinemaului, și mai ales a documentarului, e plină de figuri singulare, de indivizi excepționali, de oameni altfel. Cu toate astea, a împovăra (și a sărăci) din start documentarul Profu’ prin întrebarea „ce e nou în toată povestea asta?” înseamnă a nu privi unde trebuie – căci filmul are candoarea de a se încrede totalmente în personajul său și de a se plasa exclusiv în conul de lumină pe care acesta îl împrăștie în jur, de parcă ar inventa pe loc ceva prețios, nemaizăvut, la care trebuie neapărat să fim părtași. Asta e și bine, și rău. Bine, pentru că un om care primește spațiu de expunere din belșug, văzându-se acompaniat pe termen lung, într-un demers darnic cu timpul, e o veste bună pentru cinema. Rău, pentru că un om neconvențional nu-și va găsi niciodată poziția confortabilă într-un film convențional, care nu face altceva decât să-i atenueze asperitățile și contradicțiile printr-o formă de-atâtea ori pre-mestecată. 

Ăsta e Profu’: portretul cumințel al unui om care a vrut să facă lucrurile in his own way. Excedat de bălăriile din sistemul educațional autohton, Dorin Ioniță a decis să se lase de catedră, apoi a bricolat un laborator de matematică în propriul său apartament burdușit cu toate acareturile, continuând vocația școlii, dar schimbându-i regulile. La o masă lungă își dau întâlnire elevi din toți anii și de toate nivelurile de pregătire, iar proful, „spiritual” și șugubăț, îi îndrumă pe toți. E un spațiu convivial, în care se tutuiește și se drăcuiește bine mersi, în care poantele sunt servite de profesor și returnate de elevi ca la tenis, în care școala e întoarsă pe toate fețele și îmbogățită cu anecdote, sfaturi, principii de viață. Ioniță e (și își dorește permanent să fie) mai mult decât un profesor: citând din Noica, aspiră să ajungă la butoanele implantate adânc în elevii pe care-i pregătește, pentru a-i aduce pe calea lui. La un moment dat, un fost elev ajuns acum doctorand îl vizitează pe profesor. Se iscă atunci un dialog nostalgic, în care tânărul se întreabă cum de relația lor a putut cunoaște asemenea frecvențe înalte. Proful, ca de-obicei, e cel care deține cheia misterului: fiindcă, zice el, a adus în casa lui întreaga gașcă a tânărului, și astfel a căpătat acces pe drumuri sufletești mai puțin umblate, care în genere le sunt barate „dascălilor”. 

Un documentar despre o personalitate care se pretinde remarcabilă e cu atât mai izbutit cu cât reușește să ne convingă că într-adevăr așa stau lucrurile; că am descoperit, pe ecran, un om despre care trebuia dat de știre întregii lumi. E o senzație – sau dacă vreți, o confirmare firească a contractului dintre regizor și spectator – după care a trebuit să scotocesc îndelung aici, până să dau de ea înspre final. Asta deoarce filmul nu pare să risipească irevocabil dubiul că, în definitiv, s-ar fi putut consacra la fel de bine și altcuiva; că, în afară de o nostalgie subiectivă a regizorului Alex Brendea pentru un prof marcant din liceu, nu prea există alte justificări tari pentru acest portret; că originalitatea acestui personaj s-ar putea să fie ușor supralicitată (câți oameni inimoși nu ajung scârbiți de Sistem?). Ca și cum documentarul s-ar căzni să ne spună, pe toate canalele, „priviți omul ăsta care e fabulos”, dar ce vedem sunt niște ședințe de meditație făcute în cerc extins, în care ideile nu zboară întotdeauna la mare altitudine, iar matematica ajunge să fie subordonată unor povețe trăiriste cam râncede. În plus, scenariul nu insistă suficient asupra contradicției în care trăiește Ioniță, și pe care el însuși o aduce în discuție: tocmai grație acestui sistem de învățământ șubred își poate el derula activitatea într-un astfel de regim semiclandestin. Iată o discuție care merita dezvoltată mai amplu. Căci despre partea „concretă” (tariful, durata întâlnirilor) a acestui dispozitiv nu aflăm mare lucru. Aspectul à la Păltiniș al acestor întâlniri trebuie luat cum grano salis, din moment ce, în primul rând, vremurile sunt altele.

 Astea fiind spuse, filmul are momentele lui – și sunt tocmai acele momente când rămânem în „comitet restrâns”, între elevii care se pregătesc să dea Bac-ul și foștii absolvenți, umblați prin lume, care revin în casa profesorului. Emoția în aceste scene e palpabilă, poate pentru că se abolesc complet raporturile de putere, poate pentru că se renunță la fardul celui care pregătește să stea în fața camerei, iar filmul ajunge să surprindă ce se naște între câțiva oameni care se prezintă în fața noastră fără armură. Pretenția observațională a filmului se justifică aici pe deplin: vedem niște lucruri care nu trebuie nicidecum întrerupte, influențate. Sunt scenele care conferă acestor ședințe, prelungite în singurătatea unei case, de sărbători sau în prag de vacanță de vară, când treaba s-a terminat, „sunetul adânc” care le lipsea. Când proful rămâne singur pentru a citi, din nou și din nou, dedicația pe care un fost elev i-a scris-o pe lucrarea de doctorat, realizăm că de fapt nu e singur: suntem și noi acolo.  

Profu’ rulează în cinematografele din România începând cu 2 octombrie. 

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.