Cinemaul britanic contemporan părea un monolit care perseverează la bine (o sensibilitate pentru background-uri sociale atent examinate) și la greu (o incapacitate notorie de a angrena pasiuni mai ample). Cel mai recent rod din recoltă, „Aftersun” al debutantei Charlotte Wells, încearcă să schimbe datele problemei.

Un tată divorțat pleacă în vacanță la un resort turcesc alături de fiica sa de 11 ani, rămasă în custodia mamei: ați ghicit (se pune în joc un studiu al masculinității) și nu prea (pastila e îndulcită de tot felul de efecte „retro”, care aspiră să pătrundă dincolo de lozincă, înspre arsura sufletească provocată de amintire). Luat din capătul opus – cel al sensului de suprafață –, Aftersun e transformarea în imagine a unei intuiții interesante: langoarea tipică sejururilor all inclusive, văzută prin ochii unor clienți pentru care a te simți cu adevărat bine (spălare pe creier) sau a protesta superior împotriva acestei rutine (extremism) constituie două salvări la fel de improbabile. 

Din această moarte lentă care e statul cu burta la soare pe marginea piscinei, Wells extrage o materie de cinema paradoxală și cu atât mai îmbietoare. O ajută și doi actori foarte buni – puștoaica Frankie Corio și Paul Mescal, rising star ce întrupează o alternativă anume la Hollywood: s-a afirmat în filme independente, plus că mai e și irlandez – care, sub îndrumarea regizoarei, au chimie. Dar lucrurile, înțelegem repede, sunt mai complexe de atât. 

Mescal joacă aici un bărbat încă tânăr, pe care filmul face eforturi să îl țină la depărtare de etichete prestabilite: nu e chiar un loser – deși face mișcări de ninja prin aer –, nici nu se luptă cu vreo dependență vizibilă, iar apartenența lui socială se menține vaporoasă și discretă. Mai mult, e chipeș și tandru, și chiar pare un tată bun. Pe de altă parte, când îi urează la telefon fostei soții „felicitări, mă bucur mult!”, bănuim că avem de-a face cu un om deșirat pe interior. Corio e copila – iar în rolul ei, isteață și plină de spirit, arborând o directețe de ordinul evidenței, e argintul viu al acestui film sobru și întortocheat. 

Maturitatea hazoasă a acestei interpretări ne face să regretăm parcă și mai mult rezervele unei mizanscene prea cerebrale, care împiedică filmul să respire, să surprindă cu adevărat. Tot ce e presărat „întâmplător” de către poveste în drumul său sfârșește până la urmă prin a semnifica din belșug: tatăl care dansează pe balcon, în singurătatea nopții, ascunzând un drive inevitabil pentru fantezii refulate; handycam-ul care – cu înregistrările sale voioase și tremurate –, e ca o încarnare a durerii și o scurtătură către emoție; până și o scenă frumoasă de complicitate, în care celor doi li se face o poză cu Polaroidul, întârzie prea mult asupra acestei fotografii care prinde viață lent și încuie astfel sensul în direcția „trecerii ireversibile a timpului”.

Trebuie menționat că Aftersun ajunge pe ecranele noastre precedat de un consens elogios aproape unanim al criticii. Să spunem din prima, deci, că e un film supra-apreciat. Ceea ce nu înseamnă că ar fi lipsit de merite: dimpotrivă, din promoția firavă a lui 2022, se detașează ca un produs absolut decent. Dar tocmai această decență deranjează, pentru că ea reprezintă, în ultimă instanță, o unealtă de marketing. Aftersun este un film cu atât mai rafinat cu cât manifestă o grijă aproape paranoică pentru afișarea unei sensibilități obligatoriu rezonabile, la limita afectării. 

Tranzitând între această caldă amintire douămiistă și zbuciumul protagonistei de azi, filmul se asigură că dă de gândit atât cât trebuie. Prin lentoarea sa strategică, prin inteligența precaută a paralelelor trecut-prezent pe care le dezvoltă, în fine, prin pătura socială recognoscibilă pe care o observă, Aftersun veghează să nu fie confundat cu un blockbuster descreierat, sau cu o mostră de cinema prea didactic, sau, de ce nu?, cu un film al umanităților neavenite.

Aftersun este un film cu atât mai rafinat cu cât manifestă o grijă aproape paranoică pentru afișarea unei sensibilități obligatoriu rezonabile, la limita afectării.

Ce face Wells aici e o muncă adesea respectabilă în atenția ei pentru mici dispozitive narative – vezi toate arcurile temporale care se închid neted –, dar plictisitoare și la fel de conștientă de sine ca orice artă burgheză care nu este lipsită de bună-cuviință. Contextul său mai general este acela al mental health-ului. De altfel, spaima cea mai mare a acestui film ar fi să își bruscheze cumva spectatorul. Rezultă o artă de mijloc a apăsării butoanelor potrivite, preocupată de atingerea unei forme de transcendență, dar ocolită parcă dinadins de grație. (Ceva similar, dar mai adânc înrădăcinat, caracterizează filmele pur ornamentale ale compatrioatei Joanna Hogg.) Din poziția acestei viziuni timide, lumea pare că începe și se termină cu termenul „indie” – marota fluturată pe la Sundance, acel festival care, fagocitând-o, a aruncat în deriziune forța de a lucra în afara sistemului, și în cadrul căruia, de altfel, Aftersun a fost parțial elaborat. Înveșmântat în imagini înregistrate pe peliculă, filmul e fără doar și poate fructul unei reflecții. Dar e o reflecție căutată, dornică de garanții și – contrar protagonistului său – prea puțin dispusă să se arunce cu capul înainte.

Aftersun rulează în cinematografe din 3 martie.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.