În România, orice siluetă nouă pe raftul cărții de cinema trebuie salutată, chiar cu riscul clișeului. Însă acest imperativ al laudei la grămadă, în care ne-a adus setea noastră nesatisfăcută pentru o astfel de literatură necesară oricărei culturi respectabile, n-are de ce să survoleze peste meritele punctuale ale recentei apariții înregistrate la editura Nemira: Imagini. Viața mea în film, a doua și cea mai puțin cunoscută dintre scrierile regizorului Ingmar Bergman, după Lanterna magică. Evenimentul e îndrăzneț, traducerea Ioanei Ghișa mai mult decât rezonabilă, cartea arată frumos și cuprinde chiar și o secțiune cu fotografii. Mai rămâne s-o și parcurgem. 

Publicată inițial în 1990, Imagini e ca o completare adusă acelui titlu canonic care o precedă, răspunzându-i la modul inversat, printr-o constelație de documente (interviu, jurnal, memorii) menite să umple din golurile acestei biografii stufoase de artist. Acolo unde Lanterna magică se dorea un obiect de sine stătător, cu accentul său pe intimitatea unor scene primitive, Imagini e o colecție de flash-uri care luminează pătrunzător și nestatornic o viață profesională cu de toate. Multe dovezi se pot aduce împotriva lui Bergman – de la cohorta de partenere cărora le-a turnat copii cu nepăsare, apoi le-a părăsit în mijlocul drumului, și până la notorietatea celui care făcea urât pe platou, lucruri expediate flegmatic în carte –, dar nu și că n-ar fi dezvoltat un discurs complex și aparent nonșalant pentru a duce în spate această carieră a marilor succese și a blițurilor orbitoare.

Căci adesea persistă, am impresia, la contactul cu mărturiile scrise ale numelor grele din cinemaul de ieri, o senzație de lucru nedus până la capăt. Ca un contact imperfect cu o viziune care e deopotrivă prea prozaică – meșterul descriindu-și obiectul în termeni practici – și prea transcendentală – creatorul grăbindu-se să se agațe de Idee. Rămânem adesea – Hitchcock e cazul paradigmatic – cu un gust mundan în urma lecturii, o concluzie dulce-amăruie care are darul pervers să ne îndepărteze de secretul artei. Panseurile regizorilor – când nu se cheamă Bresson sau Pedro Costa – sunt o specie bizară, mai aproape de bârfă decât de întronizare în panteonul cinematecii. Ăsta, în sine, nu e un lucru rău. Ba chiar, în cazul lui Bergman – care nu se-abate de la regulă –, s-ar putea să funcționeze ca un vino-ncoace decisiv pentru non-bergmanieni (printre care mă număr). Drept să fiu, prefer un Bergman pedestru, preocupat cu anecdotica, decât un creator cu majusculă care nu produce/realizează, ci atinge (cuvântul revine deseori în carte, iar unul dintre filmele lui Bergman chiar așa se cheamă: Atingerea).  Aș zice chiar că, din filmografia sa, îmi place mai cu seamă acel intens O vară cu Monika (1953), rezumat în carte în câteva rânduri, pe care l-aș păstra oricând în fața filmelor „serioase”. În plus, pasajele mele favorite ale volumului sunt acelea dezvăluie un povestaș din topor, gata să ne ia pe sus cu ireverența sa. Întâmplător sau nu, multe conțin referințe plastice la animale, precum: „Mă târăsc ca o râmă respingătoare din fotoliu până la birou ca să încep să-mi formulez cuvintele” sau, și mai bine: „Zilele sunt lungi, mari, luminoase. Sunt substanțiale ca și vacile, animalele astea al dracului de mari.”

De altfel, cine se așteaptă ca aceste pagini să reveleze un Bergman spiritual, în concordanță cu mitul artistului care joacă pe degete divinitatea, psihicul, demonii burgheziei, se află pe o pistă greșită. Bergman cel din carte e o voce cu opinii hotărâte, fără dubiu în privința ierarhizărilor din interiorul propriei opere: Persona, Strigăte și șoapte și Fanny și Alexander de partea corectă; Așa ceva nu se poate întâmpla aici, Pasiunea Annei sau Față în față, la rebuturi. Judecățile de valoare operează cu cuvinte puține, dintr-o aversiune vădită față de înflorituri sau „stil”: „Am făcut multe filme proaste pe care le îndrăgesc. Am făcut, obiectiv vorbind, filme bune, care îmi sunt indiferente. Alte filme sunt, într-un fel comic, expuse schimbărilor mele de dispoziție. Câteodată se întâmplă ca cineva să spună că îi place un anumit film. Atunci mă bucur imediat și spun că și mie îmi place mult.”

Cei care vor deschide Imagini din dorința de a surprinde un monstru sacru măcinat de vulnerabilitate vor primi, în schimb, partea lor de consolare. Mă gândesc în special la pagina de jurnal din 1968 în care Bergman mărturisește, nu fără candoare: „Adevărul e că sunt chinuit. E un fel de durere continuă, amestecată cu teamă. Nu știu nimic. Nimeni n-a spus nimic. Dar intuiția mă face să fiu abătut. Cred, mai precis, că voi avea parte de niște cronici călduțe atunci când nu vor fi de-a dreptul rău intenționate.” Angoasa regizorului de renume mondial – la acea dată recoltase deja două nominalizări la Oscar, iar cu doi ani înainte triumfase cu modernistul Persona – care tremură în așteptarea cronicilor potențial negative, asupra cărora un Bergman din 1990 va glosa ca peste un document valoros „de bucătărie creatoare”, are de ce să ne facă să zâmbim. Iar asta mai ales dacă ținem cont că Bergman, împreună cu Fellini, Antonioni sau Tarkovski, constituiau în acea vreme – tendința nu va face decât să se accentueze, până la un punct – cele câteva garanții passe-partout ale cinemaului de autor: întocmai genul de filme care se puteau lipsi complet de critică în drumul lor către public. Dar evenimentul e evocator și din alt punct de vedere: fiindcă Bergman anticipează acum, în siajul unui mai 68 a cărui undă de șoc s-a resimțit până în țările nordice, că vântul favorabil lui își va schimba direcția. Inaderent la revendicările de atunci – ba mai mult, vag-disprețuitor față de ele, cum o arată acel pasaj în care scrie: „N-aveam de gând să-mi schimb rutina de filmare și nici nu intenționam să obțin indicații artistice de la echipă” – Bergman e un regizor care, într-o epocă politizată precum a noastră (parafrazez din prefața scrisă de criticul Andrei Gorzo), nu prea mai are cotă.

Justificat sau nu, acest dezinteres actual pentru giumbușlucăriile mistice, infuzate de o brumă de freudianism, care au făcut cândva din Bergman chouchou-ul snobilor dornici să-și încordeze mușchii intelectuali în sala de cinema, poate fi lesne contrariat prin lectura acestui volum. Găsim aici nu atât un Bergman umil, cât unul dispus să tranșeze lucid între lucrătura fabricată și arta meritorie, între pretenția vană și meșteșugul care rămâne. Găsim totodată o epocă flamboaiantă care scoate capul printre rânduri: cea a autorlâcului, a icon-ului cultural – chestie la care va visa, cu mai puțin succes, și emulul Woody Allen –, dar și a destrăbălării fără urmări: „Lorens [Marmstedt, producător] a venit cu ideea să plecăm amândoi la Cannes. Eu urma să scriu scenariul, iar el avea să joace la ruletă. Între timp, puteam avea la discreție mâncare, băutură și femei.” Spre lauda sa, Bergman nu pare nostalgic, ba chiar posedă o răceală factuală aproape comică. Găsim, în fine, un personaj care le vorbește – ca un veritabil showman ce era – cinefililor, fanilor, intelectualilor și cititorilor întâmplători la un loc, fără distincții superioare. Nu ne putem dori decât ca această apariție editorială – venind dinspre aceeași Nemira care ne-a oferit volume de Tarkovski sau Nijinski – să fie urmată și de altele în aceeași direcție. Oare se-ncumetă cineva la scrisorile lui Pasolini, acum, la centenar?

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.