Cronica de film din această lună este scrisă de Irina Trocan care-și îndreaptă privirea către „Boogie”, filmul lui Radu Muntean din 2008.

Trei prieteni vechi, în vârstă de treizeci și ceva de ani, se întâlnesc într-o seară în vacanță și își povestesc ce s-a mai întâmplat de când viața i-a dus pe căi separate. Asta s-ar putea întâmpla oriunde și oricând, dar se întâmplă în România în jur de 2008, iar filmul care surprinde întâlnirea fictivă – Boogie (2008, regia Radu Muntean, co-scris de Muntean și scenariștii Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu) – e destul de specific să merite o privire înapoi. N-a fost niciodată adevărat că Noul Cinema Românesc spune cel mai frecvent povești fără haz de dinainte de Revoluție, dar acum are el însuși o tradiție destul de lungă să poată fi privit istoric. Stilul lui Boogie – atât în dramaturgie, cât și în mizanscenă – e un exemplu destul de curat pentru ceea ce fac bine multe filme românești din 2001 încoace: pleacă de la o anecdotă închegată pentru a construi the bigger picture, adică societatea în care trăiesc personajele și care le-a format, cu posibilitățile pe care le oferă și speranțele pe care le hrănește fără să le poată realiza.

Aproape zece ani mai târziu, Boogie își arată vârsta, în mai multe feluri: telefoanele la care butonează protagoniștii sunt deja de muzeu. (Și oricum, cine mai trimite SMS-uri, și nu GIF-uri, pasiv-agresive?) Mersul în gașcă la aleea de bowling pare alternativa mai ușor filmabilă a unei sesiuni de gaming. Chiar epoca în care românii care își permit să plece în concediu în străinătate s-ar duce pentru asta la agenții de turism pare dintr-un trecut a-tehnologic. Însă sentimentul care plutește pe deasupra filmului e destul de actual, într-o țară în (foarte lentă) dezvoltare: disperare tăcută că momentul în care ești adult și poți să-ți trăiești viața așa cum vrei nu duce la împlinirea visurilor, ci la o negociere constantă și foarte dură cu realitatea.

Boogie (Dragoș Bucur) pleacă la mare cu familia de 1 mai și se întâlnește pe neașteptate cu doi foști colegi de liceu. Iordache (Adrian Văncică) s-a întors de la muncă din Suedia și a venit împreună cu Penescu (Mimi Brănescu) căutând distracție. Cei doi au toată libertatea (pentru băut, fumat și flirturi) care îi lipsește lui Boogie, doar că amândoi par să aducă cu ei restul vieții, ca pe un zgomot de fond foarte deranjant. Pentru Boogie, ce se întâmplă în cursul nopții e o gură de aer, după ce și-a început ziua păzindu-și copilul să nu se murdărească de nisip și și-a continuat-o cu o cicăleală de la Smaranda (Anamaria Marinca), soția lui, pentru că rămâne cu prietenii și o lasă singură. Sub presiunea prietenilor lui, își depășește niște limite mai degrabă simbolice: se reapucă de băut după niște luni de pauză și își aprinde o țigară, deși nu e foarte clar dacă o fumează până la sfârșit. După ce filmul ne dă de înțeles că relația cu soția nu-i mai prea dă fiori, are ocazia să flirteze – cu mai mult talent decât ceilalți doi – cu o hostess care vine la masa lor, iar înspre dimineață, Iordache se întoarce dintr-un club cu o prostituată cu care s-a înțeles să se ocupe de toți trei, ca un ultim test pentru Boogie despre cât e dispus să riște abătându-se de la comportamentul de familist.

Într-un film în care dialogul joacă un rol foarte important, regia lui Muntean reușește să mențină filmul dinamic și să îi dea mediului o importanță destul de mare. Câteva secvențe de pe plajă, din club sau din restaurant sunt gândite cu mizanscenă în profunzime – chiar dacă ce e mai important se întâmplă în prim-plan, până la sfârșitul secvenței avem o imagine destul de clară a locului și, la un moment dat, atenția ni se mută către un personaj din planul îndepărtat. Alteori reușește să integreze elemente vizuale în dramaturgie: Boogie își lasă prietenii și se întoarce la Smaranda pentru că i-a trimis un SMS alarmant, dar când se întoarce o găsește cu lumina stinsă (exact cum nu îi place lui) și plângându-se că vrea să adoarmă. Urmează o ceartă – filmată clasic, într-un cadru de doi – în semiîntuneric, în care expresiile actorilor nu se disting prea clar (ambii „joacă” din voce și din gesturi mai largi), dar știm că pe el îl irită întunericul și că nici ei nu se văd unul pe altul și asta deja crește tensiunea dramatică, dă impresia neplăcută de conflict stagnant. Când se întoarce să își caute prietenii, iarăși, Muntean și directorul de imagine Tudor Lucaciu reușesc să sugereze multe doar din decupaj: Boogie stă la aceeași masă la care băuse cu prietenii mai devreme; el bea o cafea așteptând orice va urma să se întâmple, iar ei au plecat deja; încadratura e strânsă și o parte a mesei (la care nu mai stă nimeni) lipsește din cadru.

Probabil cele mai multe mici surprize vin din scenariu – momente spontane, bine scrise, despre care nici nu ne-am da seama că lipsesc din alte filme dacă nu le-am vedea aici: Iordache anunță că vrea să se căsătorească cu prietena lui din Suedia, dar Boogie îi amintește că tocmai spunea că nu-i place; Iordache ripostează simplu: „Îmi place!” Altcândva, într-un moment de așteptare în camera de hotel a lui Penescu, Boogie se așază pe pat și, ca defect profesional, începe să examineze cadrul patului și sertarele, apoi se miră cât de prost sunt făcute. Fără să existe propriu-zis răsturnări de situație, momentele prin care trec personajele ni le dezvăluie încet-încet, încât până la sfârșit înțelegem cu destul de mare complexitate cine sunt și cum au ajuns acolo. Ce face filmul să se țină (și, după mine, e cel mai bun film contemporan din cariera lui Radu Muntean) e un amestec de mult calcul și momente binevenite de spontaneitate – cam tot ce pot și personajele să spere, ca adulți.

Irina Trocan

Predă film la UNATC București, iar când nu predă, scrie critică, iar când nu scrie, editează cronici și eseuri despre film la Acoperișul de Sticlă (și nu numai). Când nu face nimic din toate astea, se uită arbitrar pe YouTube-uri proaste sau, și mai bine, stă degeaba.