Cea de-a 25-a ediție a Festivalului de Film de la Sarajevo a găzduit premierele mondiale a trei lungmetraje românești, inclusiv o coproducție Moldova-România. Puține concluzii pot fi trase de pe urma acestui grupaj care include documentarele Fata de Aur (r. Denisa Morariu Tamaş și Adrian Robe) și Grădina sovietică (Dragoș Turea), alături de lungmetrajul ficțional Heidi (r. Cătălin Mitulescu). Într-o perioadă în care fiecare festival de categorie A și B caută anual câte un cineast mesianic care să anunțe noile tendințe ale cinemaului românesc, Sarajevo nu a părut interesat de acest joc. Sau jocul de Sarajevo.

Și așa s-a ajuns la Heidi, o decizie curatorială cel puțin cuminte, dar mult mai demnă decât în cazul celor două documentare. Cătălin Mitulescu a decăzut de la performanțele din lungmetrajul său de debut, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (2006), iar noul său film este aici pentru a reconfirma pasul pe loc bătut de mai bine de un deceniu cu filme precum Loverboy (2011) și Dincolo de calea ferată (2016). „Acest film îți arată atitudinea instituționalizată care a dus la crimele din Caracal” este un titlu speculativ, în tradiția presei clickbait, pe care îl prevăd pentru receptarea critică a lungmetrajului lui Mitulescu. Contextul va fi favorabil unui interes ridicat din partea publicului, iar situația nu poate fi imputată nimănui. Dar ocazia este oportună pentru a urmări, retrospectiv, cum vorbim despre reprezentările cinematografice ale instituțiilor autohtone în contextul post-Caracal.

Și solul este fertil. Ce urmărește Heidi este unul dintre ultimele cazuri de care polițistul Visoiu (Gheorghe Visu) ar trebui să se ocupe înainte de pensionare. Lucrează în București, cunoaște periferia, dar, mai mult decât orice, pare că știe cum stă treaba. Iar comunitatea prin care s-a învârtit atâția ani pentru a rezolva cazuri pare că a învățat și ea cum stă treaba. Însă treaba stă în felul următor: Visoiu nu este un far al deontologiei polițienești, ci mai degrabă un om al legii care merge pe ideea micii înțelegeri, iar comunitatea cooperează. Poate chiar această disponibilitate față de scurtături îi conturează profilul plăcut – nu e loc de remarci înjositoare, xenofobie sau misoginism în interacțiunile lui cu comunitățile marginale cu care intră în contact. Din favor în favor, șantaj în șantaj, polițistul ajunge la Heidi, una dintre cele două prostituate care ar trebui să dețină informații despre caz. Dar, departe de un mod glorios de a-și încheia  cariera, Visoiu se reorientează către o relație cu Heidi, ceea ce se sugerează a fi apogeul practicilor sale neconforme meseriei. Este multă inconsecvență în acțiunile lui Visoiu, în ciuda timpului dedicat formării profilului de polițist trecut prin multe.  Practic, prima parte a filmului se dedică doar acestui profil – un aproape-pensionar pentru care rezolvarea a încă unui caz reprezintă un fleac, un senior care le arată nou-veniților din secție cum să își facă treaba, investigarea ca rutină etc. Totul este rupt apoi de această decizie impulsivă, venită de nicăieri, cu cei doi cedând unei tensiuni sexuale încropite pe loc, acolo, în apartamentul polițistului.

Prima parte a premisei se anunță salutabilă. Un polițist care se arată flexibil și nu înaintează orbește în numele legii este fix nuanța de gri necesară într-o discuție purtată adesea în alb și negru. Căci cine mai e dispus să asculte monologuri despre siguranță și încredere în defavoarea unui slogan All Cops Are Bastards? Sigur, se poate argumenta că o lejeritate în practica polițienească nu ar face decât să lase mai mult spațiu pentru abuzuri. Iar ăsta pare să fie exact discursul lui Mitulescu, căci a doua parte se dovedește o lovitură dată primeia. Ușor pedant, ni se arată că un polițist care se abate de la drumul legii va alege curând un cu totul alt drum. Și, desigur, repercusiunile sunt de așteptat. Din punctul ăsta de vedere, Mitulescu este mult mai elogios la adresa instituțiilor decât obișnuiau să fie colegii lui din Noul Cinema Românesc.

Reprezentarea legăturilor bolnăvicioase instituționalizate a făcut carieră în NCR. Printre instituțiile vizate s-a numărat și Poliția Română, cel mai iconic portretizată în Polițist, adjectiv (r. Corneliu Porumboiu, 2009). Dar personajul jucat de Visu este complet diferit de Cristi (Dragoș Bucur), protagonistul filmului lui Porumboiu. Dacă tânărul polițist își chestionează intens meseria și poziționarea morală față de slujba pe care o are, Visoiu se păstrează opac pe tot parcursul filmului, nepărând să-și chestioneze acțiunile, fie ele conforme sau contrare meseriei. Un alt portret, de data aceasta colectiv, oferă Cristi Puiu în Aurora, când personajul principal se autodenunță și se predă unor polițiști dintr-o secție bucureșteană care nu prea știu ce ar trebui să facă cu el. Desigur, asta ține mult și de discursul din spatele personajului lui Puiu, un Iisus pe străzile bucureștene care are idealuri mai înalte decât oricine îi apare în cale. Dar iarăși, personajul lui Visoiu este complet diferit, nesemnalând vreodată dubii legate de faptele și metodele sale.

Aici este și fisura scenariului lui Mitulescu, scris în colaborare cu scriitorul Radu Albulescu. În ciuda unor situații coerente care livrează onorabil elemente de thriller, modul robotic prin care Visoiu le traversează nu face altceva decât să saboteze mare parte din suspansul construit, așa cum scenariul stângaci a sabotat ceea ce ar fi putut fi o cale de mijloc între cinemaul de gen și reminiscențele NCR-ului.

Călin Boto

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.