Acum treizeci de ani, Nae Caranfil oferea, cu debutul său „È pericoloso sporgersi”, post-scriptumul dulce-amărui al comunismului românesc. Filmul revine acum în cinematografe, într-o versiune restaurată.

Anii trec, iar posteritatea lui È pericoloso sporgersi e mai ciudată ca oricând: asemenea unui vin care, îmbătrânind, devine simultan mai parfumat și mai tulbure. De vină ar fi, bineînțeles, umorul filmului – umor alunecos, rând pe rând candid și primitiv, inspirat și vulgar, întotdeauna apt să ne reamintească statutul precar al comediei, gen mai oxidabil ca oricare altul, fiindcă depinde de aerul timpului. Or, știm bine, în trei decenii aerul respectiv a avut tot timpul să se învârtejească radical, repunând în chestiune idei încetățenite despre normalitate, satiră și politic care atunci se credeau rezolvate pentru veșnicie. De unde și senzația că filmul, în toate scăpările sale, ne vorbește despre ziua de ieri, într-un elan explicit al inactualității – dar și că o face cu nonșalanța celui care a înțeles că, uneori, a greși înseamnă a avea dreptate.

Poate cu excepția lui Terminus paradis (1998) de Lucian Pintilie, nu există altă producție autohtonă care să mai nimerească, până la implozie, amestecul de inocență și putreziciune al unei epoci așa cum o face È pericoloso sporgersi. Cu un picior în vechea lume căreia toți îi cântă prohodul în avans și cu celălalt în capitalismul pentru care nimeni nu e pregătit, filmul arborează o dulce ignoranță care îl ține la distanță de extreme, în aceeași măsură în care îi permite să grăiască un adevăr firav, lipsit de ideologii „tari”. În 1993, în plină flacără a indignărilor și a denunțurilor, Caranfil realizează un film care îndrăznește să privească înapoi fără mânie, atent la stofa măruntă și jetabilă care a alcătuit fosta viață a unor generații: glumițe porcoase și șopârle politice, un întreg arsenal al nimicului și al imediatului care tranșează suveran, de la firul ierbii, cu marile proiecte intelectuale trâmbițate retrospectiv.

E parte din magia – măcar acum să nu ne fie frică de acest cuvânt – filmului că face dintr-o mică urbe oltenească de provincie un laborator dinamic, populat de eșantioane a priori destinate coșului de gunoi al istoriei: mica înțelepciune a omului comun, cinismul blând care permite traiul în dictatură, variile supape comice care aruncă în irelevanță elefantul din cameră, între „Rîmaru se întoarce” și „Nu vrei să îți arăt colecția mea de discuri?”. Cu o atenție demnă de un cronicar și o știință a gagului încă neegalată la noi, Caranfil înțelege că poate turna în acest film cu atât mai multă fantezie creatoare cu cât, de bună seamă, personajele sale nu o merită, căci idealul lor cel mai înalt nu e crearea unui mâine mai bun – chestie de bază atât în comunismul sclerozat, cât și în capitalismul turbat de după –, ci supraviețuirea relaxată, pe burtă, până la acel mâine. Dacă ne putem căptuși și cu o plăcere trupească pe parcurs, cu atât mai bine.

Anii trec, iar posteritatea lui È pericoloso sporgersi e mai ciudată ca oricând: asemenea unui vin care, îmbătrânind, devine simultan mai parfumat și mai tulbure.

Era nevoie de un ochi de cineast pentru a scurma prin acest trai vitregit de întrebări existențiale (un actor blazat, o elevă naivă, un soldat debusolat) și a înțelege că, în lipsa lui de grandomanie, el a însemnat totuși ceva. Cei doi mari poli ai cinemaului nostru imediat-postcomunist, Pintilie și Caranfil, singurii cu o operă nouăzecistă valabilă, arată o aceeași apetență verificată spre alegorie – unul făcând din România comunistă o casă de nebuni sub cerul liber, celălalt, o tabără la care națiunea întreagă s-a trezit convocată. La amândoi, perioada respectivă e ca o pauză a istoriei, un timp fără timp care sfârșește în demență sau, după caz, într-o formă monstruoasă a candorii. Pe undeva – cu tot respectul pe care i-l port lui Pintilie, în prezent probabil cel mai subapreciat cineast român –, Caranfil se bucură de un avantaj de moment: căci nu e puțin lucru ca, în toiul glorificării marilor teme, tu să spui dramoleta unor anti-eroi anonimi. Printre atâtea și atâtea capete înfierbântate, Caranfil lucrează departe de pro- și de contra-, smulgându-se din maniheismul ambiental pentru a livra o privire decalată (și cvasi-premonitorie) asupra unui trecut încă prezent. È pericoloso sporgersi se simte nu neapărat ca un triumf, ci ca un rămas-bun de la un soi de copilărie.

Acest decalaj merită subliniat încontinuu. Parcă dintr-un dispreț față de zgomot, Caranfil inventează altceva – în aceeași măsură în care (și aici e toată arta) încorporează chiar și ecouri ale acelui zgomot, pe care îl sublimează într-un fel de muzică a subsolurilor. Partitura lui È pericoloso sporgersi o reprezintă sexismul, poanta tâmpă, emfaza fără rost (Nathalie Bonnifay, în rolul elevei afectate, e de un kitsch delicios) – tot soiul de trucuri agățătoare, înlocuite și trase între timp pe linie moartă, care fac din film un obiect estetic de-a dreptul emoționant, alcătuit dintr-o materie revolută și disprețuită. Dar un obiect care, totuși, se ține pe picioare, sprijinit de o anumită preocupare pentru mizanscenă – o atenție pentru intrări și ieșiri din cadru, pentru coincidențe și puncte de vedere – care participă la destinul contradictoriu al filmului, acordându-i o anumită anvergură. È pericoloso sporgersi se transformă tot mai mult, pe măsură ce ficțiunea se răcorește, în propriul său documentar. E o formă de modestie aceea ca, în mijlocul unui delir colectiv, să menții totuși nordul cinemaului – iar modestia aceasta, o plăcere născută din rigoare și constrângere, s-ar putea să fi fost la rândul său uitată.

„È pericoloso sporgersi” rulează în cinematografe începând cu 19 mai. Sursă foto: Cinema Arta.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.