Sub aparențele unui film cuminte de comisariat, „La Nuit du 12”, marele câștigător la Premiile César din Franța, se dovedește bântuit de tainica prezență a Răului.

Nimic mai prăfuit decât premisa din La Nuit du 12: momentul ieșirii la pensie a unui anchetator veteran din provincie coincide cu o crimă odioasă petrecută undeva în apropiere, care pică astfel pe umerii mai mult sau mai puțin fragili ai succesorului său. Acest succesor (Bastien Bouillon) este veriga slabă a filmului: tânăr, la locul lui, lipsit de „tentații” (locuiește singur și își exorcizează demonii pedalând pe un velodrom), el este, pe deasupra, dreptatea în persoană. Pe colegii prea zeflemitori îi taxează cu privire la sexismul ambiental în care s-au afundat; pe cei prea avântați în meseria lor îi oprește înainte să sară calul. Justețea acestui individ este ireproșabilă – și cu atât mai neverosimilă.

În peisajul cât se poate de materialist al filmului, această Idee pe două picioare e o scăpare. Altminteri, ce uimește la mizanscenă e cât de fidel se mulează pe realitatea imediată: rareori film mai rațional, care să refuze cu atâta convingere supranaturalul din narațiuni și artificiul din forme, în detrimentul unui „ce se vede” mofluz. Atât de cerebral sunt tratate cele două fire ale filmului – unul despre ancheta propriu-zisă, celălalt despre viața de om al legii –, încât această absență a oricărei adăugiri, a oricărui supliment de sens devine statement. L-am bănuit pe cineastul Dominik Moll de anumite viziuni leneșe: un film despre polițiști care să se încreadă aproape patologic – defect profesional? – în dovezi, probe, chestii tangibile, ignorând obtuz tot ceea ce ar putea să scape prin sita intelectului. Mai autosuficient de atât se poate?

Cu alte cuvinte, nu e deloc clar, în prima jumătate a lui La Nuit du 12, dacă partitura lui Moll este demodată din alegere sau din inerție. Deși poate că ar trebui să fie: primul carton al filmului ne înștiințează, cu voce tare, că ce urmează să vedem este o anchetă neelucidată. Am tot așteptat să văd unde duce acest mesaj: o capcană? O pistă falsă? Nici pe departe: La Nuit du 12 pare a fi opera cuiva care nu se ține de șotii, un creator chitit să ne ia pe sus cu un film care nu știe să zboare, și tocmai de aceea trebuie să muncească de două ori mai mult. 

Umflat de frisonul de seriozitate al lui Moll, filmul își asumă statutul de operă gravă și ne oferă exact ce pretinde: prozaismul chinuitor al unei anchete ca atâtea altele, căreia nimeni nu reușește să îi dea de capăt. Există o violență teribilă la mijloc: aceea a unei proceduri care, oricât de meticuloase și de laborioase, rămâne incapabilă să îi facă dreptate victimei. În această evidență a neputinței care sfârșește prin a fi acceptată, mai ușor sau mai greu, de către toți cei implicați, inclusiv de cei mai dârzi și mai ambițioși dintre ei, e de găsit sfâșierea filmului.

Moll e mai ingenios decât pare: venit în urma atâtor filme istețe despre polițiști supradotați, el înțelege că twist-ul, în acest context, nu mai poate fi decât acela al imposibilității oricărui twist. O anchetă neelucidată trebuie să rămână astfel chiar și în miezul ficțiunii – iar orice deus ex machina, orice coincidență norocoasă ar însemna, în această schemă sobră, o frivolitate care face scandal. E doar necesara responsabilizare a cinemaului în fața tuturor acestor victime care nu au primit niciodată, în lumea aceasta, vreun răspuns. Dar și constatarea faptului că această resemnare ar putea să ascundă o formă de retribuție – onestitatea care arată către un aparat al justiției nici pe departe așa de eficient cum se crede.

Cazul aterizat pe masa acestor funcționari aduce cu un mesaj postat pe social media: pătrunde pe ușă cu aplomb și, o vreme,  conținutul său viral e cel care îi animă pe toți din secție, monopolizând toate discuțiile: primele rezultate apar imediat, lucrurile par că se mișcă, unele se dovedesc fundături, dar se ivesc piste noi pe parcurs etc. Apoi, în timp, cazul începe să stagneze, intervin anchete noi și multă uzură, iar lipsa concluziilor apasă într-atât de sever peste toată lumea, încât afacerea ajunge să strângă praf în fundul unui sertar și în mintea celor mai afectați.

La Nuit du 12 are inteligența să spună toate aceste lucruri pe un ton egal: nici nu ne dăm seama când au început anchetatorii noștri să patineze, apoi să renunțe, prinși în dramele lor de cuplu, în lehamite sau în lipsă de fonduri – iar până înțelegem ce și cum, au trecut deja trei ani de la crimă. Există o dorință a filmului de a spune lucrurilor pe nume care inițial pare naivă și pedestră, dar apoi ajunge să dea de gândit, fiindcă blochează toate ieșirile de urgență – happy end-uri, intuiții, revelații incredibile – cu care ne-a obișnuit „magia” cinematografului. Modestia proiectului îl face pe Moll să nu sară peste etapele obligatorii ale investigației – ne forțează să asistăm la alte și alte interogatorii cu anturajul victimei –, în aceeași măsură în care deschide, pas cu pas, traiectoria mai amplă a unui film înghițit de drama pe care el însuși a pus-o în mișcare.

În fond, ce frapează la această poveste e amplitudinea pe care filmul o câștigă pe nepusă masă, ajungând să sape, din secția de poliție din Grenoble, acolo unde a început totul, în ditamai putregaiul unor mentalități răspândite la nivel global. Dar nici măcar această critică a patriarhatului – „bărbații omoară și tot bărbații judecă”, după cum remarcă la un moment dat o anchetatoare – nu constituie orizontul ultim al filmului. 

Eliberându-se din carcanul tropilor de gen, La Nuit du 12 ne lasă într-un tête-à-tête cu acest rău metafizic convocat prin mijloace minime, un rău pătruns în lume și insinuat prin viețile celor de lângă noi, care irigă cadrul fără să îl destabilizeze. Departe de piruete și sclipici, Moll a ascuns în inima filmului său o adevărată insulă de întuneric.

„La Nuit du 12” rulează în cinematografe începând cu 5 mai.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.