Cum de un om atât de carismatic şi care şi-a petrecut un sfert de secol printre studenţii la Film din UNATC nu a fost până la sfârşitul carierei protagonistul niciunui documentar? 

Este întrebarea pe care mi-am pus-o văzând Omul cu umbra (2021), debutul în lungmetrajul de non-ficţiune, realizat în regim independent, al tânărului regizor (şi fotograf) Dragoş Hanciu (cunoscut până acum în special pentru un excelent documentar de scurtmetraj, Ionaş visează că plouă, din 2017). 

Sigur, prilejul de la care a pornit cineastul în demersul său a fost decisiv – Gheorghe Blondă (“Nea’ Jorj”), îndrăgitul şi regretatul tehnician al laboratorului de fotografie analog de la Departamentul de Film al UNATC, urma să fie pensionat, după o prelungire a activităţii sale şi pe fondul schimbării conducerii universităţii, iar în locul său să fie adus altcineva. 

Simţind importanţa şi încărcătura emoţională a momentului, Dragoş Hanciu a pus mâna pe cameră (una împrumutată, ca şi restul echipamentelor) şi a stat cât mai mult timp posibil cu “Nea` Jorj” în ultimele luni de activitate (care, aşa cum aflăm din film, aveau să se mai prelungească pe parcurs, în urma unor solicitări, cu alte câteva luni, până în vara lui 2017, la finalul anului universitar). 

Urgenţa acestui gest instinctiv deopotrivă cinematografic şi afectiv (cineastul avea deja o relaţie strânsă cu personajul său, din vremea, deloc îndepărtată, când el însuşi a fost student la Regie la UNATC) are ceva nobil. 

Şi pentru că filmul nu putea fi un portret rece şi detaşat al unui om în prag de retragere din locul în care a stat 25 de ani şi care este sensul vieţii sale, Dragoş Hanciu, atunci când nu îl urmăreşte ca o umbră pe “Nea` Jorj” cu aparatul de filmat pe holurile şcolii, se pune la rândul său uneori în faţa camerei, aşezată pe trepied, şi face din legătura lor (aproape ca una între bunic şi nepot) o miză a filmului. 

Apropierea e redată prin câteva momente simple, dar extrem de mişcătoare – cel mai mare efect îl are o secvenţă în care cei doi se tund reciproc, iar camera surprinde apoi smocurile de păr amestecate pe jos: cele negre ale tânărului şi cele albe ale bătrânului. Niciodată o imagine clişeu şi evident simbolică nu a părut mai firească, mai la locul ei.

De altfel, materialitatea e o constantă a filmului – în fond, “Nea` Jorj” era acolo să îi înveţe pe studenţi cum să developeze filme de aparate foto, iar ultimul lucru pe care îl face înainte de plecare e să îşi strângă obiectele din “birou” şi să le pună într-un troler roşu pe care îl trage după el prin semiîntunericul unui culoar pe care nu va mai călca niciodată. 

“Omul cu umbra” este povestea unui singuratic filmat exclusiv în spaţiul în care se simte cel mai bine şi de care se desparte cu greu, dar cu demnitate – încăperile mici ale laboratorului său, unde studenţii vin să înveţe ceva din meserie, să îl ajute cu petiţii pentru a mai fi ţinut în post sau să îl sărbătorească de ziua sa. 

Un spaţiu închis, protector, cu un aer vetust şi de capsulă a timpului, unde veştile despre ce se întâmplă afară – de exemplu, amplele proteste de stradă antiguvernamentale – ajung printr-un aparat radio. 

Dar filmul nu este doar despre “Nea` Jorj”, un personaj hâtru, cu un limbaj colorat şi cu o mare afecţiune pentru studenţi. Dragoş Hanciu intuieşte că, odată cu pensionarea bătrânului, se schimbă, de fapt, o epocă – meşteşugul lui Gheorghe Blondă e pe cale de dispariţie, iar trecerea inevitabilă de la analog la digital va fi una ireversibilă.

Aproape pe nesimţite, filmul îţi induce o melancolie moale şi plăcută, pe care numai exuberanţa lui “Nea` Jorj” nu o lasă să devină gravă.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.