Multicolora caravană a Turului Franței poposește preț de opt episoade pe drumurile mai mult sau mai puțin bătătorite ale Netflixului. Prilej pentru cronicar să verifice, de-a lungul unui jurnal de vizionare, cum se mai înțeleg ciclismul și cinemaul, aceste două pasiuni devoratoare care au văzut lumina zilei aproape simultan, pe când lumea încă era romantică.

Episodul 1

Nici n-au apucat rutierii să dea prima pedală și deja o întrebare: ce caut eu aici? Ajunge să descopăr primele imagini – cicliști avansând în slow motion către scena de prezentare, acompaniați de o muzică bombastică – pentru a-mi dori numaidecât să închid. A trecut abia un minut și pare destul de clar încotro se îndreaptă această miniserie realizată de „creatorii F1: Drive to Survive”. Nu zic nu, poate că acest imaginar leneș de tip Top Gun s-o fi potrivind pentru un sport precum Formula 1, cu siguranță mult mai centrat pe individualități și conflicte repede inteligibile, dar el n-are nicio treabă cu ciclismul, care e întâi de toate o aventură, o epopee, și abia apoi, eventual, o rivalitate unu la unu. 

Perseverez. Episodul ne prezintă eforturile unui ciclist specializat pe proba de contratimp de a câștiga etapa de deschidere a Turului: un contratimp pe străzile Copenhagăi. „Creatorii” ne arată două-trei cadre cu ciclistul pregătindu-se într-un tunel aero din Anglia, în timp ce un intertitlu anunță prompt: „cu trei luni înaintea startului”. Apoi, pe parcursul probei, ciclistul cade de două ori, fiindcă șoseaua e udă de la ploaie: acesta a fost arcul narativ.

Episodul merge mai departe pe urmele „Tricoului Galben”, câștigătorul surpriză al etapei. Finalul se concentrează pe sarcina lui de a-și călăuzi sprinterul coechipier spre victorie (acesta ne mărturisește că îi place foarte mult să câștige și că urăște să piardă). Numai că omul e prins într-o căzătură colectivă, apoi e readus în pluton cu mari eforturi, fix la țanc pentru a-și lansa sprinterul, care câștigă: alt arc narativ. Termin episodul și închid, e deja prea mult.

Episodul 2

Episodul 2 se intitulează „Bun venit în iad!”, după „Infernul Nordului”, acele legendare drumuri pietruite din nordul Franței pe care se desfășoară an de an cursa de o zi Paris-Roubaix, despre care serialul nostru nu zice o vorbă. Asta pentru că serialul nostru nu se preocupă de istorie – ba chiar, la limită, aș zice că nu se preocupă nici măcar de ciclism. El se preocupă, ca un bun produs al industriei, de staruri – or, starurile, se știe de pe vremea Hollywood-ului clasic, nu lucrează, nu au un obiect al muncii propriu-zis, ele pur și simplu există, iar asta e deja arhisuficient pentru a ilumina totul. După ce mergem acasă la marele rutier belgian Wout van Aert și îl vedem cum scoate olița fiului din mașină încep să înțeleg mecanismul: acest Tur al Franței: Dezlănțuit își lasă libertatea să nu cheltuiască vreun strop pe partea de ciclism (acolo, slavă Domnului, vorbesc imaginile de pe TV), compensând în schimb cu o chinuială de zile mari – aceea de a face din niște bieți atleți care nu cereau decât liniște adevărate vedete de cinema.

Necazul e că un pluton ciclist e format din aproape două sute de suflete. Există, desigur, staruri în sânul său, dar a vrea să te focalizezi doar pe ele înseamnă, oricum ai da-o, a falsifica imaginea de ansamblu. Ba mai mult, înseamnă a reproduce o ierarhie pe care ciclismul – cu felul său ultracomplex de a clasifica (între victorii de etapă, de clasament general, de categorii separate etc.) – o frustrează și o renegociază la tot pasul. Tocmai pe tensiunea dintre individual și colectiv, dintre evadare și pluton, dintre personalitate singulară (numai un câștigător) și ajutoare de nădejde (un sport colectiv) se bazează măreția acestei probe, tensiune pe care serialul habar nu are să o traducă în termeni dramaturgici.

Episodul 3

Aici simt că lucrurile devin interesante. Episodul, tradus cu picioarele drept „Greutatea unei țări” (orig. Le Poids d’une nation), e despre Franța și despre relația publicului de acolo cu echipele locale și cu idolii lor. Ni se prezintă două echipe: Groupama-FDJ, despre care carismaticul manager Marc Madiot spune că e cea mai franceză dintre formațiile prezente la start (se putea altfel?), și AG2R-Citroën, despre care siroposul Julien Jurdie spune că e echipa franceză cu cele mai bune rezultate din ultimele două decenii. Serialul, deci, imaginează o rivalitate construită de la zero între aceste două echipe. Nici vorbă să ne mai șoptească, măcar, că la start se mai aliniaseră vreo trei alte formații din Franța, al căror unic ghinion e acela de a nu fi încheiat în prealabil un parteneriat cu Netflix. Mergem la ferma lui Thibaut Pinot, rutier la Groupama-FDJ, care se pregătește de ascensiunea lui preferată (va pierde) și asistăm la victoria luxemburghezului Bob Jungels de la AG2R-Citroën, care îl bate, în altă etapă, pe același Pinot. Noroc chior pentru „creatori”, care s-au trezit cu un fir roșu căzut parcă din cer.

Episodul 4

Mă tot gândesc la Bob Jungels, la felul în care își începe prezentarea, ca toți ceilalți, cu: „Numele meu este Bob Jungels și concurez pentru echipa AG2R-Citroën”. Numai că Jungels nu mai concurează pentru acea echipă acum. Stranie temporalitate a unui serial care nu e nimic altceva decât recapitularea unui eveniment sportiv care nu e nimic altceva decât pură materie efemeră. Chestii destinate să moară în seara respectivă, înlocuite de alte și alte isprăvi de a doua zi, care mai dăinuie astăzi numai în mintea unor tifosi, păstrătorii cei mai prețioși ai memoriei populare. Ce rost are să privim aceste lucruri acum, când un nou Tur al Franței (și unul chiar mai interesant) ne-a invadat televizoarele, iar pățaniile de anul trecut nu mai interesează pe nimeni – și foarte bine că e așa, pentru că așa funcționează sportul, destinat să nu fie niciodată definitiv, ci mereu gata să fie luat de la zero și „îmbunătățit”, din nou și din nou?

Mi se va răspunde că show-ul a pornit pe 8 iunie și că a fost menit să acționeze ca un fel de teaser pentru Turul din 2023. Și că, oricum, el este conceput pentru neinițiați, cei care nici n-au auzit de tricoul galben sau de etapele de sprint. Mă întreb, însă, câți astfel de cinefili chiar s-au repezit, odată ce au dat peste trailerul serialului, să ia contact cu plutonul care mișună pe șosele. Câți au vrut să continue, după experiența cu F1, înspre ciclism. După mine, Tour de France: Unchained aterizează pe o falie sterilă: prea stufos și confuz pentru neofiți, prea plin de clișee și informații deja aflate pe alte căi pentru adevărații fani.

Episodul 5

Episodul 5 e despre victoria tânărului Tom Pidcock – unul dintre super-talentele noii generații – pe mitica ascensiune Alpe d’Huez, chiar de ziua națională a Franței. Skill-urile de-a dreptul incendiare ale lui Pidcock – precizia halucinantă cu care plonjează, aproape suicidar, în viraje la 100 km/h – ar fi de-ajuns pentru a lua ochii și a oferi o lecție despre arta fragilă a sportivului de top. Dar nu. „Creatorii” simt că, pentru a-și ține spectatorul în priză, simplul gest ideal și perfect al atletului nu e suficient. Așa că scornesc o poveste folosind ce au la îndemână: un alt ciclist, la fel de tânăr și de dornic de afirmare (se intuiesc închinăciunile la zeul narațiunilor rotunde), se află alături de el în evadarea zilei. Nici nu mai contează că, alături de ei, se mai află trei oameni, la fel de valabili în vederea victoriei: problema lor e că aparțin unor echipe care nu au semnat cu Netflix! Nu chiar o ștergere cu radiera în Photoshop, dar nici departe: rivalitatea aceasta imaginată netezește realitatea în aceeași măsură în care îi injectează un conflict cu cap și coadă, numai bun pentru a târî episodul spre sfârșit.

Episodul 6

Sunt tot mai convins de faptul că „creatorii” nu au petrecut o oră din viața lor în șa– sau că, dacă au petrecut-o, erau prea ocupați să citească notificări despre precedenta lor lovitură, cea cu F1, în loc să înțeleagă ce simt. De ce oare, altminteri, ar mătura toate motivele inepuizabile și ireductibile de a te sui pe bicicletă – de la autodepășire la căutare de sine – în favoarea unei triade (suferință, sacrificiu, scandal) al cărei unic scop e să vândă? Van Aert are dreptate să se indigneze în fața rezultatului final, o petardă care caută râca, senzaționalismul, adrenalina gâlgâită – și care, pe deasupra, mai și simplifică grosolan. Căci ciclismul și cinemaul bulevardier se suprapun doar până la un punct, și cu siguranță nu pot fi reduse la încleștări mano a mano desenate din pix, grație unei priviri retrospective care trasează paralele convenabile, ca să-și scoată pârleala. 

Manevra ar fi putut izbuti, la o adică, în cazul în care Netflix ar fi avut acordul tuturor echipelor – dar nu a bătut palma decât cu șapte din totalul de 22! Și unde mai pui că UAE Team Emirates, echipa dublului câștigător al Turului Tadej Pogacar, lipsește dintre ele! Așa se face că „creatorii” s-au pricopsit cu imposibila misiunii de a-l transforma pe sloven din favoritul mulțimilor – cu firea sa destinsă și glumeață nu i-a fost greu să se impună – într-un căpcăun hrăpăreț, antagonistul prea perfect al acestei miniserii în căutare de maniheism. La un moment dat îl filmează cu încetinitorul în timp ce bea apă din bidon, mai terifiant ca însuși Joker. Unicul său neajuns? Că nu s-a lăsat cooptat în „aventura Netflix”, desigur!

Episodul 7

O altă rivalitate inventată după același tip de afect primar: cea dintre David Gaudu (tânăr, francez) și Geraint Thomas (bătrân, britanic): o opoziție la fix! Totul, în acest serial, e contrast absolut sau similaritate neverosimilă, asociere forțată sau departajare din pix: nicio nuanță nu vine să strice acest masterclass despre trucurile cele mai rudimentare ale cinematografului. Greu de înțeles unde e „dezlănțuirea”.

Episodul 8

Ave! Primul (și unicul) cadru cinematografic din acest serial țâșnește odată cu sprintul victorios al lui Jasper Philipsen din ultima etapă de pe Champs-Elysees: îl vedem filmat de o cameră care avansează în paralel cu el, abia ținându-se să nu-l piardă, sute de metri înfulecați la mare viteză, în ceea ce este o imagine incompletă, ușor bruiată și inerent spectaculoasă. Un fel de antidot la toată această sete neostoită de vizual, pe care Tour de France: Unchained, cu insistența sa agasantă pe jocuri de culise și pe momente-cheie ale cursei, în detrimentul duratei plutitoare specifice ciclismului, a încurajat-o permanent. Mă grăbesc să pornesc televizorul și sper să nimeresc o etapă de câmpie: adică niște ore goale în care defilează imagini fără miză, iar funia colorată a plutonului parcurge aproape la pas un peisaj capabil să mă învețe din nou răbdarea. Și-mi amintesc acest citat din Pierre Chany, marele cronicar ciclist al L’Équipe, vechi de aproape jumătate de secol, care e tot mai adevărat și mai dureros: „Partea inimii se restrânge.”

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.