Mult așteptatul Cruella (r. Craig Gillespie, 2021), care a intrat în cinematografele proaspăt deschise din toată țara, e un film consumabil și nu este neapărat greu să ți se strecoare câte un râset la niște glumițe simpatice, oricât de pretențios ai fi. Dacă testul comediei de public larg e să se râdă, în lipsa unei presiuni, inclusiv cu puțini oameni în sală (în mod surprinzător, nu copii), Cruella îl trece liniștit. De altfel, filmul e destul de satisfăcător și la nivel vizual – poate chiar absolut delectabil și impresionant în ceea ce privește scenografia – și ar putea funcționa foarte bine ca un fashion film hibrid.

Într-o perindare de costume spectaculoase, o vedem, în spiritul unui origin story, pe Cruella încercând să împace vocile binelui cu cele ale răului, trecând de la un copil neastâmpărat care rămâne orfan la o tânără talentată și pasionată de modă – care decide, în final, că a fi un răufăcător pare un lucru mult, mult mai distractiv decât a fi cuminte și, deci, anostă.

Acestea fiind spuse, cineva și-a dorit extrem de mult ca filmul Cruella să fie un The Devil Wears Prada / Diavolul se îmbracă de la Prada (2006) adaptat pentru anul 2021, dar presărat cu ceva accente magic-extraordinare tipice și necesare pentru Disney. Producția apelează chiar la scenarista filmului din 2006, iar similaritățile dintre structurile poveștilor sunt destul de evidente. Prima jumătate a filmului o urmărește pe Estella (Emma Stone), înainte să își asume identitatea de Cruella, ajungând să lucreze pentru Baroneasa von Hellman (Emma Thompson), un geniu al modei și, în egală măsură, o tirană a locului de muncă. E greu să nu faci o paralelă la dinamica dintre personajul lui Andy și al Mirandei Priestly din Diavolul se îmbracă de la Prada observând pretențiile abuzive pentru perfecționism și alte excentricități de damă uluitor de bogată ale Baronesei, care ajunge să intuiască talentul Estellei și să o ia sub aripa sa ca asistentă. La naiba, până și figura lui Mark Strong, interpretând servitor-bodyguard-confindentul Baronesei, ne aduce aminte de Stanley Tucci.

În a doua parte, după ce Estella descoperă maleficul Baronesei și este cuprinsă de ardoarea răzbunării, devenind, în sfârșit, Cruella, filmul pare să vrea să profite de o altă tipologie des întâlnită în filmele hollywoodiene recente, aceea a personajului negativ transformat în erou. Putem aminti în acest sens Joker (2019, r. Todd Phillips) sau Harley Quinn: Birds of Prey (2020, r. Cathy Yan), două filme care, din punctul de vedere al reprezentării unui așa-zis antierou, rămân, totuși, superioare Cruellei. Exact acesta este momentul în care lucrurile iau o turnură destul de problematică pentru cel mai recent film al regizorului Craig Gillespie. Există niște limite în care poți nuanța un personaj stabilit anterior ca malefic – îi poți găsi justificări, poți analiza unde s-a produs trecerea dintr-o parte în alta, dar a-l umaniza până în punctul în care poți să empatizezi cu el și să îți dorești ca el să fie cel care învinge e un gest periculos pentru un film Disney.

Personajul Cruellei e în genere prezentat ca unul simpatic (cu atât mai mult cu cât Emma Stone ne e simpatică), chiar dacă o mai chestionează din când în când prietenii săi loiali din copilărie și alături de care comite crime, Jasper (Joel Fry) și Horace (Paul Walter Hauser) – soon-to-be lacheii pe care îi știm din versiunea animată. Cei doi spun că o preferă pe Estella cea veche, nu pe această personalitate odioasă, Cruella, dar ajung, în final, să o accepte așa cum e ea cu adevărat. Noua întrupare a personajului e acum o iubitoare de câini, pentru că nu mai poți avea lucruri ca blana într-un film Disney și în aceeași ordine de idei, nici fumatul nu mai e o opțiune – o mare pierdere că nu mai avem o Cruella camp, cu iconicele ei accesorii, haina și portțigaretul. Până la urmă, poți chiar să o compătimești pe Estella, pentru că e fata bună și muncitoare față de care s-au comis nedreptăți: îi e omorâtă mama, se profită de talentul ei. În plus, ai personajul Baronesei von Hellman care se dovedește a fi o malefică și mai mare și, deci, orice act al Cruellei, oricât de imoral sau de extrem, pare unul justificat. Noua variantă a personajului din cei 101 Dalmațieni (1996) pare să aibă și valori morale solide; ea nu vrea să omoare pe nimeni, comparativ cu Baroneasa, care e pregătită în orice minut să împingă pe cineva (literalmente) de pe stânci.

În cel mai bizar mod, Cruella anului 2021 (a Angliei anilor ’70, în interiorul filmului) își propune a fi un personaj anti-sistem (mă întreb dacă monstrul capitalist Disney nu are niciun fel de self-awareness), pe care filmul îl integrează în scena contraculturii britanice a vremii. Cruella nu-i rea, e doar neconvențională. În afara ținutelor… de gală, să spunem, din a doua jumătate a filmului, Estella este mereu în bocanci, piele, lanțuri, berete și jachete militare și predominant în negru, iar o parte din rochiile sale „speciale” par în mod similar că emulează look-ul contraculturii anilor ’70 – o rochie făcută din ziare, alta din gunoi, alta o parodie a unei uniforme. Deși o prezentare de modă deturnată în concert punk cu o rochie cu pete à la dalmațieni, pe un cover a melodiei I Wanna Be Your Dog a celor de la The Stooges, e un moment cinematografic pe care nu știam că m-aș bucura să-l văd, a lega de scena mișcării punk un personaj care în cultura populară e reprezentarea arhetipală a răului și a cruzimii e cel puțin îndoielnic.

Și totuși, Cruella are și părți bune: adună în rolurile principale interpretări destul de solide de la cele două Emme, iar mici tributuri autoreferențiale către filmele anterioare ale universului 101 Dalmațieni – recreeri de cadre și secvențe ca aceea în care câinii sunt comparați cu stăpânii lor sau condusul maniacal al răufăcătoarei – sunt elemente satisfăcătoare pentru orice fan nostalgic. În final, filmul e greu de recomandat în mod serios ca mai mult decât un titlu ușor de văzut la cinema sau acasă și cred că e necesar să-l privim cu un ochi critic, ca multe alte lucruri pe care le-a scos Disney recent.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.