Câștigător al secțiunii „Un certain regard” la Cannes în 2023, How to Have Sex ne permite să cristalizăm câteva angoase contemporane (raporturile dintre sexe, normele sociale), plus o actriță foarte înzestrată: Mia McKenna-Bruce, în pole position ca viitor star anglofon al ecranelor.

După ravagiile sentimentale lăsate în urma sa de Aftersun, o dramă despre un tată și o fiică britanici care petrec o vacanță lăcrămoasă într-un resort turcesc, How to Have Sex surfează din start pe un val de déjà-vu: vocea stewardesei care anunță aterizarea în Heraklion deschide către același imaginar al piscinelor pline de clor și al cocktailurilor cu pălăriuță. La limită, însă, acest titlu aduce mai curând cu un sequel degenerat: copila nouăzecistă a crescut și s-a transformat în adolescenta de azi, o fată dornică să fie la fel ca toată lumea – mereu zâmbitoare, mereu pusă pe distracție, mereu „OK”. În plaja de emoții dezgropate, How to Have Sex se dovedește mult mai rugos și mai din topor, înlocuind lumina aurie a după-amiezelor la all-inclusive cu un neon stroboscopic de club și melancolia amintirii cu un prezent turbat, care doare. Iar acolo unde Aftersun făcea din trândăveala pe șezlong un fel de madlenă a tinereții sfârșite, filmul de față transformă Creta într-o butaforie populată de aceiași indivizi de acasă: ajunge să vedem doar cadrul cu protagonista plimbându-se, la răsărit, pe o stradă flancată de buticuri și presărată cu gunoaie și resturi, ca după o noapte apocaliptică filmată într-un studio hollywoodian din deșertul Americii.

Grecia, ca și Turcia din Aftersun, este așadar doar un pretext: suntem tot noi între noi, dar „în deplasare”, un fel de galerie fără echipă de susținut, care funcționează pe aceeași logică a (auto)distrugerii la maximum, fiindcă oricum totul e o scurtă paranteză, iar mâine – după cum urlă protagonista la final – ne întoarcem acasă. Am riscat la început o paralelă pe care e mai înțelept să nu o forțăm prea mult. Imposibil, însă, să nu remarcăm concordanța acestor două regizoare debutante – Charlotte Wells în Aftersun, Molly Manning Walker aici – curioase aproape antropologic de acest fenomen al turismului dinspre Marea Britanie. Căci turismul e adevărata pânză de fundal a acestor filme care fac din falsa depeizare (Creta devenind o Anglie ceva mai însorită) ditamai terenul de săpături sociologice. Bună idee: cu furoarea omului în vacanță, dornic – la modul cel mai înglobant și mai abuziv – să „profite”, acest turism de masă descreierat și tot mai răspândit, care transformă țara vizitată într-un mic perimetru de cucerit preț de-o noapte,  devine un laborator ideal de observație.

Din Ibiza și până în Creta, turiștii Nordului global vin să uite de ei – iar în această uitare, în felul aproape barbar în care se produce ea, sunt de găsit sâmburii cei mai elocvenți ai umanității actuale. E o umanitate la limită, despuiată de semnele civilizației, ajunsă în stadii pe cât de extreme, pe atât de familiare. Tocmai de aceea e și un clișeu, o imagine-emblemă a întregului litoral european. De fapt, prima jumătate din How to Have Sex mizează poate prea mult tocmai pe întrebuințarea acestui clișeu, mai exact pe tropii de spring breakers deja știuți: chiotul continuu al fetelor care vor să trăiască „cea mai tare vară a vieții lor”, îmbrățișările lor siropoase în valuri, la apus, plus inevitabilele secvențe de dans în club, repetate ad nauseam. Arsenalul dramaturgic al filmului e destul de sărac, captiv în aceste snapshot-uri generice și atât de bătătorite încât se simt ca o parodie nepotrivită într-un film care se vrea serios. Se putea și altfel?

Chestia e că, privind la progresia narativă, s-ar zice că nu. Pe măsură ce înaintăm în film, alegerile inițiale ale cineastei, care figurează dezmățul tineresc exclusiv prin imagini-trademark, apar tot mai conștiente de sine. Și asta deoarece a doua jumătate a poveștii se construiește ca o subversiune a primeia, cu tot alaiul său de cadre euforice – și deloc credibile – pe care ni le-a fluturat pe la nas. Am mai văzut procedeul în cinemaul recent, și mai cu seamă în ficțiunile inspirate de #metoo (vezi Promising Young Woman): se ia o realitate socială clar încadrată, prezentată în codurile sale cele mai stereotipice, apoi i se arată reversul, moaca horror, căptușeala dark consubstanțială fațadei – cu scopul de a-i face străveziu mecanismul sistemic de producere a răului. 

Așa și aici: vacanța începută cu bumtzi-bumtzi și entuziasm până la cer virează înspre un rit de trecere distructiv și violent. Nicio schimbare de ton, doar o eficientă recentrare dinspre colectivitatea angajată în această celebrare dionisiacă înspre perspectiva singulară a Tarei (Mia McKenna-Bruce, mereu remarcabilă când trebuie să joace durerea surdă), care descoperă adevărul negru din spatele acestei bucurii de a fi tânăr și lipsit de griji. Trântită în nisip și supusă poftelor unui mânz în călduri, Tara asistă neputincioasă la transformarea chefului inițial de a benchetui într-un lung tunel al rușinii și fricii. În interpretarea puternică a actriței stă mare parte din succesul filmului care, deși relativ nuanțat în a arăta cum fata nu știe neapărat ce face, dar asta nu e nicidecum o scuză, se dovedește mult mai rigid-sociologizant în construcția personajelor secundare. Aici e punctul slab al poveștii, care lucrează prea mult cu eșantioane de manual (tovarășele Tarei sunt, fatalmente, tipa relaxată și ațâțătoare și lesbiana de culoare plină de empatie), ceea ce riscă să reducă complexitatea frumos tratată a experienței într-o morală mult mai clar demarcată, un alb-negru care n-are treabă cu duritatea inepuizabilă a realului.

Vacanța începută cu bumtzi-bumtzi și entuziasm până la cer virează înspre un rit de trecere distructiv și violent. Nicio schimbare de ton, doar o eficientă recentrare dinspre colectivitatea angajată în această celebrare dionisiacă înspre perspectiva singulară a Tarei, care descoperă adevărul negru din spatele acestei bucurii de a fi tânăr și lipsit de griji.

Cât despre băieții din jur, ei se supun aceleiași scheme prea maniheiste, cu un bufon sensibil și grijuliu (Shaun Thomas) mereu la post pentru a alina – atât cât poate – trauma provocată de purtarea celuilalt hăndrălău (Samuel Bottomley, ideal în rol), care e și prietenul său cel mai bun. În cele mai bune momente ale sale, filmul uită de aceste arhetipuri și avansează pe o coardă mult mai periculoasă și mai palpitantă, care vede în actul inițierii, cu tot cu presiunea sa socială, o afacere cum altfel decât tulbure, un joc serios în care vina, responsabilitatea, statutul de agresor și cel de victimă sunt chestiuni mâloase, consecințe ale unor contexte prin care trebuie pătruns ca printr-un hățiș aiuritor. În urmă cu 20, sau poate chiar cu 10 ani, How to Have Sex ar fi fost o pildă exotică, un semnal de alarmă un pic bizar, repede trecut cu vederea. Acum, chiar și în ciuda aerului său oarecum abstract și teoretic, el atinge multiple zone inflamate pe care, ca spectatori familiari cu o nouă politică a corpului și a genurilor, suntem somați să le privim cu atenție.

How to Have Sex/Cum să faci sex rulează la cinematografe începând cu 17 mai. (Filmul poate fi văzut și în cadrul Festivalului Filmului European, care se desfășoară între 9 mai – 8 iunie)

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.