Cel mai recent film al lui Park Chan-wook e un mecanism extrem de calibrat care stă sub semnul lui Hitchcock, făcând uz de o maximă virtuozitate a limbajului vizual pentru a spune o poveste despre obsesie și detectivi.

O cameră de interogatoriu. Un el, detectivul (Park Hae-il), și o ea (Tang Wei), suspecta pe care o investighează pentru moartea soțului său. Unul în fața celuilalt, la aceeași masă, privindu-se în ochi. Legile perverse ale atracției ne fac să ghicim de la început povestea de dragoste la care se va ajunge între omul legii și presupusa criminală – o iubire sub semnul fatalității și un joc de-a șoarecele și pisica unde nu e niciodată clar cine e șoarecele și cine e pisica. 

Decision to Leave are un scenariu slab și extrem de previzibil și suferă de o naivitate curios de necaracteristică pentru Park Chan-wook. Se spun lucruri idealiste și sentimentele se trăiesc copilăros de paroxistic, nu ca într-o iubire matură, ci ca în curtea din spate a liceului, unde doi adolescenți de-abia se pot abține să nu se întreacă în complimente tâmpe. Filmul caută ingenuitate, dar alunecă în clișeic – detectivul, Hae-jun, insomniac patologic, nu poate adormi, spre exemplu, decât în prezența suspectei, Seo-rae, care se dovedește a-l înțelege mai bine decât propria lui soție.

Decision to Leave e, în esență, o poveste dulceagă de dragoste în ambalajul unui film de gen cu detectivi.

Cei doi sunt suflete pereche, care se regăsesc de-abia acum, dar iubirea lor pare imposibilă și incomunicabilă, întrucât la mijloc se află o crimă de elucidat. Inevitabil, cu cât se investighează mai mult, cu atât Seo-rae nu se dovedește a fi tocmai inocentă – și, totuși, nici complet culpabilă. Decision to Leave e, în esență, o poveste dulceagă de dragoste în ambalajul unui film de gen cu detectivi. 

Dar, cum s-ar spune, atunci când știi care e finalul – care e prada –, pânda și goana sunt cele mai satisfăcătoare momentele ale vânătorii. Așa ne demonstrează, de altfel, și cele două personaje care adesea se spionează reciproc de la depărtare și pe furiș, pândindu-se unul pe celălalt ca o formă de pasiune obsesivă. Savoarea filmului lui Park nu vine din narațiune, ci din procesul la care asistăm, din limbajul vizual pe care regizorul îl folosește pentru a demarca jocul antrenant al dominației și al obsesiei în care se tot ațâță și afundă detectivul și suspecta. Oricâte i-ar fi neajunsurile scenaristice, Decision to Leave e un masterclass de regie și un exercițiu tehnic de maximă virtuozitate.    

Un Hitchcock contemporan

Admirația pe care Park Chan-wook a tot declarat că i-o poartă lui Hitchcock pare să fi atins un punct culminant în Decision to Leave, și nu numai prin prelucrarea detectivistică a unor tensiuni psihosexuale, prin apelul la indivizi consumați de propria obsesie sau prin niște referințe obraznice la căzături de la înălțimi extreme. Park Chan-wook e un Hitchcock contemporan acolo unde regizorul se joacă cu raporturi de privire și tăieturi de cadru într-o formă hiperarticulată de limbaj cinematografic, limbaj care ghidează extrem de abil și de fluid privitorul prin investigație și prin procesele de gândire ale detectivului. 

Cadrele livrează toată informația necesară prin mizanscenă și montaj, adesea nefiind nevoie de cuvinte care să explice emoțiile trăite sau indiciile relevante: o verighetă încadrată lângă un vitezometru accelerând spune tot ceea ce trebuie spus despre intensitatea sentimentelor unui soț care înșală. Schimbări de perspectivă și de focus reordonează extrem de precis și inventiv granițele unui spațiu real și ale unui timp interior, estompând diferențele dintre cele două și comunicând prin procedee terțe și prin planuri subiective fantezii și sentimente pe care Hae-jun și Seo-rae nu și le pot exprima direct. Apropierea care nu se poate executa fizic e executată vizual, prin spații mentale care anulează spații diegetice și reunesc pe cei doi protagoniști în același loc. 

Tehnologia, parte din fibra acțiunii 

Mai presus de toate acestea, totuși, atuu-ul absolut al Decision to Leave e modul în care Park Chan-wook se raportează la tehnologiile timpului prezent. Rareori a părut tehnologia pe ecran atât de organic intregrată în limbajul vizual. Dragostea în vremea iPhone-ului e un lucru adesea reprezentat stângaci și nenatural, ca și cum ecranul telefonului e inamicul celui de cinema. Decision to Leave răspunde într-un mod extrem de firesc la realitatea zilelor noastre, mesajele vocale, SMS-urile, înregistrările video și audio, vibrațiile unui telefon, toate funcționând în simbioză cu imaginea cinematografică și participând în mod activ la informația livrată în cadru.

Decision to Leave-ul lui Park Chan-wook e un mecanism foarte precis –  ba chiar riscă în ultimă instanță să fie mult prea precis. Rotițele sale se învârt mecanic, cu inventivitate și cu energie cinetică, dar nu întotdeauna cu suflet.

Tehnologia face parte din fibra acțiunii și a scenariului – între Hae-jun și Seo-rae există o barieră de limbă, iar cei doi comunică des prin aplicații care traduc din coreeană în chineză. Intrările de jurnal ale detectivului nu mai sunt, ca altădată, notițe scrijelite într-un carnețel, ci investigația este acum înregistrată prin memo-uri vocale, pe un ceas electronic. Acesta este detectivul contemporaneității.

Decision to Leave e un mecanism foarte precis –  ba chiar riscă în ultimă instanță să fie mult prea precis. Rotițele sale se învârt mecanic, cu inventivitate și cu energie cinetică, dar nu întotdeauna cu suflet. Ambalajul lis, glossy, de care se folosește în masă cinemaul coreean contemporan îl face rece și mult prea calibrat, iar un public care tinde mai mult spre un cinema de artă preocupat de lentori și de ambiguități s-ar putea să nu guste filmul, s-ar putea să remarce mai degrabă puerilitatea scenariului. Decision to Leave e un film ca la carte – o spun și ca o laudă și ca o acuză.

Filmul Decision to Leave se poate vedea în cinematografe din 17 februarie.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.