Ce-ar ieși dacă Carl Theodor Dreyer ar face un film în care ar combina elemente din Succession și What We Do In The Shadows? Probabil ceva care arată ca El Conde, trăsnita satiră politică a lui Pablo Larraín, aterizată de la Festivalul de la Veneția direct pe Netflix.

Luând o pauză temporară de la filme biografice impresioniste (Jackie, Spencer, viitorul Maria), regizorul și-l imaginează pe dictatorul militar Augusto Pinochet, care încă plutește ca un spectru deasupra istoriei chiliene recente (și a filmografiei lui Larraín, vezi Tony Manero sau No), ca pe un vampir bătrân de 250 de ani (Jaime Vadell) ce și-a înscenat moartea tocmai pentru că își dorește, în sfârșit, să moară liniștit. Când are loc un șir de crime misterioase, ale căror victime sunt găsite fără inimă, cei cinci copii ai fostului autocrat îl vizitează să vadă dacă tatăl lor nu cumva s-a răzgândit și vrea să întinerească din nou.

Obositul strigoi își duce veacul într-o fermă decrepită din mijlocul pustietății, lângă o ghilotină și un cimitir, însoțit doar de loialul său majordom Fyodor (un rus ”alb” care omorâse mulți socialiști la viața lui și primise, la schimb, darul nemuririi) și de soția Lucia (Gloria Münchmeyer), care se roagă zilnic de el să o muște („Ai fost regina acestui deșert, ce mai vrei?”, îi răspunde). Filmată în alb-negru de legendarul director de imagine Ed Lachman (Far From Heaven), casa în care locuiește are ceva ce seamănă cu un crater în camera de zi și un lift secret, ce duce în subteranele în care se află adevăratele comori ale lui Pinochet – titluri de proprietate, suveniruri adunate din istorie și inimi congelate numai bune de băgat în blender. 

Alegoria unui vampir care traversează secole – fost regalist francez care și-a dedicat restul vieților luptei împotriva oricărei forme de revoluție și a ajuns în Chile, țara pe care o numește disprețuitor „a țăranilor fără tată” – e o premisă foarte ofertantă pentru a discuta complicata istorie a absolutismului în America de Sud  (explorată inclusiv în romane care trebuie să-l fi inspirat pe Larraín, ca „Eu, supremul”, „Domnul președinte” sau „Toamna patriarhului”). Blocat într-un veșnic purgatoriu, despotul rămâne lipsit de orice scrupule și cu o perspectivă deformată asupra trecutului, referindu-se la acuzațiile de corupție și trafic de influență ca la niște simple „erori de contabilitate” și fiind sigur că moștenirea sa va fi celebrată de generațiile viitoare. Îl vezi cum își vizitează anual palatul să verifice dacă i-au făcut un bust între timp. „Nu încă”, spune misteriosul voice-over cu accent britanic.

Există o evidentă voluptate în felul în care regizorul alege liber din convențiile filmului de gen (fie el horror sau cu supereroi) îmbinând macabrul – un craniu e zdrobit în primele cinci minute, capul Mariei Antoaneta joacă un rol episodic la un moment dat – cu umorul din replicile livrate adesea pe un ton impasibil; întrebat ce vrea să distrugă în noua viață, Pinochet răspunde fără să stea pe gânduri: „Curtea Internațională de la Haga”. Însă, în spatele acestui zig-zag jucăuș, se simte furia cineastului profund angajat politic, dezarmat de tendința istoriei de a nu învăța din propriile greșeli.

Nicicând nu e mai evident acest lucru decât în momentul în care apare în peisaj un personaj străin pentru familia Pinochet – Carmen (Paula Luchsinger), o călugăriță făcută să semene cu Maria Falconetti în Pasiunea Ioanei D’Arc, cu misiunea sfântă să scoată dracul din dictator, înarmată cu obișnuitele accesorii anti-vampiri. Sub acoperirea unei contabile care trebuie să facă ordine în finanțele patriarhului, Carmen The Vampire Slayer se bagă pe sub pielea lui Pinochet și îi supune unui adevărat interogatoriu pe copiii acestuia, scoțând, ca un reporter de investigație, tot putregaiul de sub preș: încercările meschine să-și atragă cât mai mult din averea tatălui, imaturitatea emoțională, auto-victimizarea că au ajuns să „trăiască din donațiile” primite de mama lor.

Finalul, delicios de energic și haotic, aduce personaje-surpriză și răsturnări de situație care se succed cu repeziciune, dându-ți impresia că ai asistat la o farsă elaborată, în care caricaturi și fantome ale trecutului trimit către un prezent la fel de tulbure. Într-o perioadă în care vezi la televizor doi dictatori care își dau mâna „împotriva imperialismului”, filmul ăsta pică de minune.

El Conde se poate vedea pe Netflix.

Dragoș Marin

Dragoș Marin a publicat articole și cronică de film pe filmreporter.ro și a colaborat la diferite festivaluri de specialitate și emisiuni TV. În viața de zi cu zi e manager de proiect, dar continuă să fie conectat la cultura pop și scrie când are ceva de zis.