Noul film al lui Jacques Audiard, Emilia Pérez, este o operă (în ambele sensuri) gonflată, nerăbdătoare să își etaleze la tot pasul așa-numitul production value și să se urce din mers în vagonul trendurilor de sensibilitate politică actuale.

De câțiva ani, cineastul Jacques Audiard pare că a ieșit la agățat. Ținta lui? Noi segmente de public momite prin constanta reinventare pe care aparent o practică în fiecare nou film cu o vrie aproape paranoică. Operațiunea se simte ca o lingușire deloc inocentă a spectatorului. După o salvă de subiecte „macho” prin anii 2000, de tip bad boys aruncați în medii carcerale și violente, acesta a descoperit că surfingul pe valul actualității e lucrativ. Iar odată cu Dheepan (degrabă palme-d’or-izat la Cannes în 2015), a început să paraziteze mari hălci din direcțiile sociale cu trecere largă azi, pe care le topește în privirea sa impersonală. După ce, în acest Dheepan, a flatat imigranții precari printr-un mea culpa din voleu, Audiard a poposit scurt pe terenul ancestral al western-ului, aflat în plin proces revizionist (The Sisters Brothers, 2018), apoi a început să facă ochi dulci tineretului boem și progresist, pe care l-a observat cu ochi de tătuc îngăduitor în Les Olympiades (2021).

Acum, regizorul revine înapoi în lumea largă, confirmând un ritm bipartit: pentru fiecare film franco-francez care să-i pecetluiască viziunea turistică de shop Duty Free prestige asupra propriei națiuni („aparatul nostru statal e inuman, dar măcar încă mai știm să facem sex”), un film internațional care să restaureze echilibrul, consfințindu-i abilitatea de a înghesui cât mai multe locuri comune despre străinătate între două generice. Și tot așa.

Emilia Pérez se asigură la fiecare cadru că e filmul unui monsieur din cale-afară de cosmopolit, la el acasă din cartelurile mexicane până în ungherele Bangkok-ului. Sigur, n-are bugetul unei aroganțe jamesbondiene, așa că ne vâră în ochi, cu litere neon, numele vreunui loc iconic de pe acest Pământ (poate fi Londra, poate fi Tel Aviv), apoi ne bagă direct într-un interior filmat oriunde. Rezultă o poveste nu atât transnațională, cât passe-partout, fără drapel. Ancorarea în teritoriu a filmului nu depășește niciodată acest nivel, deși, de jure, el s-ar dori citit ca o mare epopee mexicană atotcuprinzătoare, care ne poartă dinspre imersiunea în narcotrafic înspre ONG-urile care caută victimele răpirilor. Nu e clar dacă documentarea pentru acest film a mers mai adânc decât o intenție narativă megalomană schițată în câteva rânduri: filmul acumulează clișeu după clișeu (Mexicul, țară violentă; Londra, oraș al afacerilor), fără ca vreodată să livreze ceva mai substanțial decât aceste platitudini demne de o compunere gimnazială despre mapamond.

Ce leagă aceste spații este personajul Emiliei, ex-Manitas, un lider de cartel care devine peste noapte femeie. Literalmente: un carton ne anunță că au trecut patru ani, iar acel trol pământiu cu voce sepulcrală se metamorfozează fără chin într-o doamnă bine, cu garderoba plină de țoale de la Yves Saint Laurent. Audiard se achită de partea cea mai complicată printr-o tăietură la montaj; rămâne restul. Ideea filmului ține ca această tranziție (întruchipată de Karla Sofía Gascón) să vină la pachet cu un facelift moral: schepsisul poveștii stă în transformarea radicală a criminalului Manitas într-o făptură binefăcătoare ce repară trauma comunității și devine angrenată într-un mecanism de izbăvire. Emilia își cheamă înapoi familia după ce a anunțat moartea lui Manitas, fiindcă nu poate trăi fără cei doi copii, iar fosta lui soție (jucată de Selena Gomez) are alte planuri amoroase. Filmul are probleme în a face din această încurcătură clasică – persoanele trans care devin un pretext foarte facil pentru quiproquo-uri narative – o treabă credibilă, sau măcar în a-i insufla nițel suspans. Deși rulează peste două ore, evenimentele rămân la stadiul de stereotip și gândire leneșă, iar fiecare foc de artificii formal se dizolvă fără să lase urme. 

Căci Emilia Pérez aspiră să ia ochii pe plan formal. Audiard își bazează mare parte din efect pe șocul potențial resimțit de acel spectator care îl cunoaște exclusiv pentru dramele sale viriliste și se trezește cu el pe post de dirijor al unui cast esențialmente feminin, orchestrat într-o desfășurare de forțe cu aer de operetă sentimentaloidă. Drama cântată – numerele alternând de la rap la șansonetă – se strofoacă să anime mizanscena, dar tot degeaba. Ideea contrariilor ar fi putut să prindă ca experiment: alăturarea unei priviri naturaliste asupra unui spațiu problematic cu un elan de semn contrar – liric, muzical – reprezintă, în teorie, un ecou al dualității improbabile Manitas-Emilia. Efectul e însă forțat, fiindcă Audiard filmează fără fler, într-o monotonie stilistică a demonstrației mijloacelor financiare, ceea ce aruncă această încercare în zona disperării de a te menține relevant când povestea însăși e șubredă. Aidoma lui Joker 2, musicalul, ca gen, se vede chemat în ajutor când nimic altceva, la nivelul forței narative, nu dă roade: am intrat deja într-o etapă de revival a acestui gen până acum cantonat, cu mici excepții, la epoca de aur a studiourilor americane, dintr-o dorință de accesorizare in extremis a formei cu o țâră de coolism. 

Oricum ai da-o, Emilia Pérez e un film bazat pe un anume schematism al emoției. Acuza de transfobie adresată filmului, pe care multe recenzii au pus-o pe masă, trebuie citită chiar în această cheie. Nu atât pentru că Audiard dă semne clare că gândește foarte strategic când își alege subiectele, parcă dezvoltate în funcție de potențialul lor vandabil, cât, mai cu seamă, pentru felul distant în care le explorează, trădându-și dezinteresul sau lipsa de curiozitate. 

Când Emilia se vede amenințată de posibilitatea să rămână fără copii, redevine masculină, își îngroașă vocea, iar fața îi capătă o expresie posedată. Filmul nu poate depăși acest esențialism biologic, limitat fiind de o înțelegere binară a identității de gen: bărbatul în lumea nopții și a violenței (ca orice boss de cartel, Manitas vorbește dintr-un camion, după ce îi pune interlocutorului un sac pe cap), femeia în aceea a tandreții și a culorilor calde. Pentru un film pe care l-am fi putut bănui, după intențiile afișate, de benefică transgresiune a normelor de gen, o asemenea secvență de autosabotaj dezvăluie adevărul obosit al lui Audiard și ne readuce cu picioarele pe pământ.

Emilia Pérez rulează în cinematografele din România începând cu 29 noiembrie.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.