L’Événement (Evenimentul), filmul cu care regizoarea franceză Audrey Diwan a câștigat toamna trecută Leul de Aur la Veneția, începe cu un dialog care se desfășoară din off, în timp ce pe imagine sunt derulate cartoanele de generic. Acest început setează o anumită direcție pe care filmul o va urma și în continuare – ce nu se lasă văzut, vom înțelege pe parcurs, se va dovedi cel puțin la fel de important ca momentele pe care le vedem.

Iar ce nu vedem, în primul și-n primul rând, este tocmai evenimentul care generează întreaga intrigă a poveștii, și anume o partidă de sex în urma căreia Anne (Anamaria Vartolomei), studentă la litere, rămâne însărcinată. Ce vedem în schimb, încă dinainte ca Anne să-și viziteze doctorul, este un text care apare pe ecran și care spune doar 3 semaines (3 săptămâni) – bineînțeles, vârsta fătului. Pe parcursul filmului, textul se va repeta periodic, în timp ce vârsta fătului va crește inexorabil. Aceste intervenții textuale, care la prima vedere pot părea o găselniță regizorală destul de ieftină, vor reuși însă, de-a lungul filmului, să confere tensiune, cât și să păstreze o claritate a firului temporal al poveștii.

Care poveste sună cam așa: suntem în Franța lui 1963. Cu doar 20 de ani în urmă, Marie-Louise Giraud a fost ghilotinată pentru efectuarea de avorturi ilegale. Iar până în 1975, anul legalizării avortului în Franța, să mai tot fie 12 ani. Deci, pentru Anne, o studentă inteligentă și care plănuiește să-și continue studiile, vestea sarcinii pică fix ca sfârșitul lumii: Vreau să am un copil cândva. Dar nu în locul unei vieți. Pentru că asta m-ar putea face să-l urăsc, îi spune Anne doctorului său. Așa că Anne nu are niciun soi de dilemă vizavi de cum să procedeze – singura soluție este un avort ilegal, cu toate riscurile pe care le presupune asta.

Parcă sună un pic cunoscut, nu? Adevărul e că există câteva asemănări între L’Événement și filmul cu care Cristian Mungiu a câștigat Palme d’Orul acum 15 (!) ani. De exemplu, holul claustrofobic al căminului lui Anne e de o asemănare cel puțin bizară cu cel din 432. Dar dacă căminul Găbiței și Otiliei era plasat într-un auster oraș românesc parcă trecut printr-un filtru de desaturație, căminul lui Anne este în Angoulême, oraș al cărui pitoresc poate fi rezumat doar prin faptul că aici și-a filmat Wes Anderson The French Dispatch. Ca să nu mai vorbim de seducătoarea patină retro dată de plasarea evenimentelor filmului în 1963, în seducătoarea Franța preșaizecișioptistă.

La rândul ei, imaginea filmului lui Diwan are un pronunțat caracter calofil. Până și folosirea pătrățosului format academic pare că vine dintr-un soi de instagramizare a cadrului cinematografic. Sigur, buna gramatică filmică ne învață că aici ar fi mai degrabă vorba despre o anumită constrângere spațială a personajului, care ajunge să umple cadrul cinematografic la prim-plan și așa și pe dincolo. Dar există ceva aproape aspirațional în felul în care mai toate cadrele arată bine drept capturi de ecran, de la prim-planurile moi cu chipul lui Vartolomei la bokehul din secvențele de noapte sau la culorile pastelate ale secvenței de pe plajă.

Dar, cum spuneam și mai sus, în L’Événement, ceea ce nu vedem este cel puțin la fel de important. Și dacă, în 432, Mungiu a păstrat o distanță îndeajuns de confortabilă față de subiectul filmului încât acesta să poată fi folosit ca muniție de către ambele părți ale dezbaterii vizavi de avort (cu infamul cadru cu fătul pe podea cu tot), aici, apropierea cu care suntem ținuți ca spectatori față de Anne nu ne permite vreo potențială interpretare antiavort. Ceea ce, mai ales în contextul reizbucnirii dezbaterii cu privire la Roe v. Wade în Statele Unite, conferă filmului un pronunțat caracter propagandistic (folosesc aici termenul fără vreo conotație peiorativă) – de genul luați aminte. Caracter care este cu atât mai puternic cu cât filmul este o adaptare a unei proze autobiografice (este vorba de romanul eponim al lui Annie Ernaux).

Această apropiere de care vorbeam mai sus, în care simțim că-i respirăm în ceafă lui Anne pentru cea mai mare parte a filmului, mizează foarte mult pe abilitățile actoricești ale Anamariei Vartolomei. Abilități de care, pe șleau fie zis, nu duce lipsă. Născută în Bacău, Vartolomei s-a mutat la 6 ani în Franța, alături de părinții ei. Încă 6 ani mai târziu, și-a făcut debutul, la Cannes, în My Little Princess, filmul semiautobiografic al Evei Ionesco, inspirat de abuzurile la care regizoarea a fost supusă în copilărie de către mama ei, fotografa franceză de origine română Irina Ionesco.

Iar în L’Événement, forța interioară a lui Vartolomei duce după ea tot filmul. Deși Anne este înconjurată de prieteni și colegi, mai toți se fofilează când vine vorba de ajutor, iar noi, spectatorii, ajungem să o urmărim pe Anne cum se ia (deseori la prim-plan) la trântă cu destinul, de una singură. Singură pentru că, precum în 432, bărbații din film sunt toți niște blegi, mai mult sau mai puțin simpatici și mai mult sau mai puțin libidinoși (mulțumim lui Dumnezeu, măcar n-avem vreun domnul Bebe aici). Toți se află undeva între cei doi poli ai spectrului: ori dau din umeri „empatic” și observă cu regret că csf ncsf, ori încearcă să se folosească de Anne și situația ei.

Cât despre femei, discuția referitoare la prietenele și colegele lui Anne e ceva mai nuanțată. Diwan reușește ceva dificil, și anume să evoce acea camaraderie feminină, care iese uneori la iveală prin vreo replică sau mângâiere, dar care în rest rămâne pe undeva pe dedesubt, nespusă, dar subînțeleasă. Filmul se dovedește astfel mult mai interesant în secvențele cu fete, precum discuțiile dintre Anne și prietenele ei – despre școală, despre băieți și despre sex. Iar în L’Événement, sexualitatea adolescentină, curioasă și reprimată, aproape că fierbe sub limita ecranului, mai-mai să dea pe-afară. E ceva pe care e greu de pus degetul fără să pici în fals (ceea ce se întâmplă în cazul a nenumărate filme cu adolescenți), dar Diwan are o înțelegere deosebită a felului în care Anne și prietenele sale gândesc: ce vor, ce frici au și așa mai departe. Din punctul ăsta de vedere, filmul amintește de Girls Pictures al lui Justine Kurland, cu portretele sale de fete atent mizanscenate, dar în aparență atât de naturale și firești.

Ca film despre avort, L’Événement bifează majoritatea căsuțelor – iar meritul principal e al Anamariei Vartolomei. Dar filmul își intră cu adevărat în piele în secvențele de teen movie, unde impresionează prin dezinvoltură. Iar ca teen movie, L’Événement este memorabil.

–

Filmul se poate vedea la Festivalul Filmului Francez pe data de 5 iunie, respectiv 9 iunie și va fi distribuit de Independența film în cinematografe din 24 iunie.

Codrin Vasile

A studiat regia la UNATC, unde a scris articole pentru Film Menu și o licență despre filmografia timpurie a lui D.A. Pennebaker. Îl preocupă fotografia analog și video art. Speră la o ediție Criterion a Shrek 2. Face filme.