Prin combinația sa de animații saturate și de imagini de arhivă reale, Flee de Jonas Poher Rasmussen’s spune o poveste a curajului și care, de la data debutului său la ediția din 2021 a festivalului Sundace, a devenit unul dintre cele mai celebrate documentare ale ultimilor ani. Fiind proiectat în Park City și având un debut original la Cannes (amânat din cauza COVID-19), un contract de distribuție cu compania NEON în valoare de peste un milion de dolari (rezultat al unei competiții acerbe în industrie, arareori văzut în domeniul documentarelor), dar și singurul film din istorie care să fie triplu-nominalizat la Oscaruri, în categoriile de Animație, Film Străin și Documentar, Flee este o interpretare modernă a istoriei refugiului prin tensiunea, sufletul și spiritul sale construite într-o manieră intimă.

Flee se trage dintr-o bogată tradiție documentară contemporană, fiind o producție majoritar daneză. În ultimii ani, filme precum Cold Case Hammarskjöld (2019) de Mads Brugger, The Act of Killing (2014) de Joshua Oppenheimer și hibridul VR/documentar Hush (2021) de Vibeke Bryld au avut o prezență festivalieră semnificativă, având fiecare o abordare unică a formei predominante a genului. La fel ca în cazul acestor filme (care nu se concentrează pe chestiuni legate de migrație), Flee este multi-fațetat și multi-disciplinar, oferind perspective asupra binarității atot-prezente dintre acțiuni de suprafață și traume din profunzime. În esența sa, filmul este despre curaj, atât cel singular al protagonistului său afgan, Amin, cât și cel colectiv al refugiaților de culoare din jurul lumii. Având în vedere subiectul său (și ce s-a întâmplat în timpul care a trecut de la lansarea sa), Flee și dinamica refugiului au fost subiecte bine-acoperite de-a lungul mass-mediei, a cinemaului narativ și a non-ficiunii. Iar acum, având în vedere cele cca. șapte milioane de persoane ucrainene care au fost forțate să fugă în afara țării datorită acțiunilor imperialiste ale Rusiei pe teritoriul patriei lor, festivalurile și cinematografele vor continua cu siguranță să fie inundate de asemenea conținut în anii următori. În ciuda acestor familiarități, Flee are o abordare diferită a temei sale principale. Da, contextul dimprejurul călătoriei neacompaniate (și coșmărești) a lui Amin dinspre Afganistan înspre Rusia și, în ultima instanță, spre Danemarca (trecând prin apele Suediei și prin centre de detenție din Estonia) este una marcată de tipurile de nedreptăți pe care am ajuns să le recunoaștem drept familiare, în orizontul azilanților din Africa și Estul Mijlociu – avem traficanți de carne vie, polițiști corupți, documente fraudate, periculoase călătorii pe mare, cât și inevitabila ipocrizie a elitelor Europene – dar Flee reușește să își spună povestea refugiului într-un fel inedit.

Amin, cum în vârstă de 36 de ani și având o carieră universitară de succes, este bântuit de trecutul său. Prin Flee și prin regizorul Rasmussen (un prieten apropiat și îndelungat al lui Amin), el se folosește de această oportunitate, cât și de forma documentară, pentru a-și dezvălui povestea în mod treptat și contextual. Este o poveste ce se bazează pe încrederea reciprocă a prietenilor, a spațiilor sigure unde nu se simte prezența lipsa liberului arbitru și a conflictelor imperiale, duse prin interpuși și care afectează cele mai inocente dintre victime. Este un spațiu care se bazează pe vulnerabilitățile inerente ale umanității, care este profund critic față de impactul emoțional al poveștii lui Amin. Dincolo de lupta fundamentală, cea a refugiului, devoalarea straturilor macro-experienței ale lui Amin ar fi periculos de apropiate de teritoriul spoilerelor (există, de pildă, și o gingașă poveste de dragoste), care ar știrbi în mod grav acest mare film. Însă, fiți liniștiți, aceasta este o poveste cu o miză vastă, cu un afect visceral care poate fi obținut doar prin intermediul formei prin care a fost construit. Spectatorii sunt aici pe întreg parcursul călătoriei, iar animația evocativă (a directorului de animație Kenneth Ladekjær și a producătoarei Charlotte De La Gournerie) suplimentează toate speranțele, temerile și brutalitățile, în timp ce vocea suavă și onestă a lui Amin ne ghidează pe întregul parcurs, alătul de ascultătorul stăruitor Rasmussen, un mator imediat prin intermediul întrebărilor sale atente și oportune, cât și a tăcerilor sale iscusite și pline de respect. Rezultatul: o poveste universală a apartenenței, identității și prieteniei.

Însă dacă vezi Flee în 2022, poți să observi o serie de adevăruri foarte inconfortabile despre contemporanul imediat, având în vedere că o nouă criză a refugiaților, cea mai mare de pe continent de la al Doilea Război Mondial încoace, pare că nu se va termina prea curând. În mod admirabil și, în particular, apt, dezastrul umanitar din Ucraina a scos la iveală un soi de umanitate care se observă arareori în lumea neoliberală – una în care, în mod fundamental, profitul nu are un rol de jucat. Deschiderea fără întrebări a caselor din jurul Europei și a Vestului pentru a primi pe cei mai afectați de acest exemplu post-modern al decăderii imperiale, este ceva ce îi încălzește chiar și pe cei mai cinici dintre stângiști. Dar, juxtapus cu experiența lui Amin în Flee, precum și cu reprezentarea a milioane de alți refugiați de-a lungul deceniilor, nu poți să nu observi gravele contradicții din inima xenofobă a ierarhiilor migratorii ale Vestului.

Acestea fiind spuse, există și o altă realitate în joc. Prin intimitatea sa, Flee ne reamintește că aceasta este una umană și imediată. Adesea, doar interacțiunea directă cu situația o poate ridica în afara subconștientului. Este ceva ce nu va putea fi niciodată rezultatului părerismului de cafenea (o capcană în care recunosc că am picat adesea, de pe 24 Februarie încoace). Iar atunci când aceasta are loc, este ca un pumn dat direct în plexul emoțiilor. În cazul meu, această a avut loc acum două săptămâni, când mă pregăteam să iau un avion de la București la Amsterdam. Lângă mine aștepta o familie formată din patru ucraineni. Deși părinții nu vorbeau prea bine limba engleză, dar copiii se descurcau foarte bine. În mod caracteristic copiilor mici, aceștia își duceau viețile mai departe cu un entuziasm nediluat, unul de care părinții lor, cu privirile lor în gol, nu erau capabili. După ce băiețelul mi-a aruncat iepurașul său de pluș, l-am întrebat ce nume i-a pus jucăriei. Mi-a răspuns că nu are nume, dar că ar vrea să îmi arate altceva, spunându-mi cu o seninătate copilărească: „N-am putut lua multe cu mine, dar m-am asigurat că-l iau pe ăsta”. Acel obiect, ascuns în buzunarul lateral al ghiozdanului său burdușit, era planta de apartament preferată a acestui copil de cinci ani – o mică plantă de aloe vera, cu tot cu ghiveciul și pământul său. Acest nivel micro descoperit în mijlocul acestui nivel suprarealist de macro al conflictului, m-a făcut să realizez că propriile mele teorii erau ca un soi de nedreptate față de acest moment uman și imediat în cadrul istoriei. Așadar, fie că este vorba de Amin din Afganistan, sau de acest băiețel ucrainean din aeroport, trebuie mereu să ne amintim, dar și să subliniem, faptul că cei oprimați și afectați provin din toate colțurile lumii, sunt de toate culorile și credințele și merită pe deplin drepturile de neprețuit ale decenței umane, ale siguranței și oportunității. La urma urmei, se presupune că acestea sunt baza sistemului de valori occidental.

Flee va fi proiectat luni, 18 Aprilie și miercuri, 20 Aprilie în cadrul American Independent Film Festival

Steve Rickinson

Venit în București, din diverse locuri ca Amsterdam, sau Brooklyn, Steve este PR și editor la revista de film documentar - Modern Times Review.