Pe la începutul lui Flow (r. Gints Zilbalodis) există o secvență cum nu-mi amintesc să fi văzut vreodată într-o animație, până acum: în timp ce camera virtuală urmărește o pisică ce străbate o poiană înflorită, presărată ici-colo cu statui feline, soarele se strecoară printre frunzele copacilor, arzând retina și cadrul, cu lumina sa. E doar una dintr-un lung șir de alegeri stilistice surprinzătoare care îi dau filmului o dimensiune aproape tactilă, create de la zero de o mică echipă de animatori letoni, francezi și belgieni.

La prima vedere, filmul câștigător al premiului Oscar pentru cel mai bun lungmetraj animat e o propunere dezarmant de simplă: o fabulă universală, fără dialoguri, despre prietenie, solidaritate și maturizare, cu lucruri importante de spus despre îngrijorări ale prezentului, ca schimbările climatice și fenomenul migrației forțate, construită pe tiparul unor aventuri picarești ale lui Huckleberry Finn, cu animale în loc de adolescenți. O pisică fricoasă (în special de apă), un golden retriever cam naiv dar inimos, o capibara leneșă, cu apucături de Big Lebowski, un lemur hiperactiv și o pasăre secretar impunătoare se adună pe o barcă, în timpul unui potop de proporții biblice, pe un tărâm din care oamenii au dispărut. Inițial preocupați doar de propria supraviețuire și tabieturi, cei cinci învață să colaboreze în fața pericolelor care îi pândesc: natura dezlănțuită, o haită oportunistă, propria naivitate.

Spre bucuria unuia ca mine (cu toleranță scăzută la făpturi gen King Julien din Madagascar) niciunul dintre protagoniști nu este antropomorfizat, reacționând exact așa cum te-ai aștepta de la ei – iar iluzia e aproape perfectă: realizatorii au recreat în detaliu comportamentul animalelor lor de companie și relațiile acelea între specii care fac o grămadă de vizualizări pe Youtube pentru că sunt atât de asemănătoare interacțiunilor umane. În loc să își pună personajele să cânte și să danseze, Zilbalodis are intuiția că e suficient să le interpreteze fidel gesturile și reacțiile, încrezător că spectatorul are cheia să le descifreze și să proiecteze asupra lor propria umanitate. Cei care au lucrat la film și-au înregistrat propriile animale sau au folosit sunete adevărate luate de pe Youtube, cu excepția capibarei, pentru care au folosit înregistrări audio cu un pui de cămilă.

O pisică fricoasă (în special de apă), un golden retriever cam naiv dar inimos, o capibara leneșă, cu apucături de Big Lebowski, un lemur hiperactiv și o pasăre secretar impunătoare se adună pe o barcă, în timpul unui potop de proporții biblice, pe un tărâm din care oamenii au dispărut.

Cea mai edificatoare sursă legată de procesul de creație de-a dreptul miraculos al filmului (inițial conceput ca scurtmetraj) e un interviu cu autodidactul Zilbalodis (care apare la secțiunea de User Stories de pe site-ul companiei producătoare a softului!), în care povestește că a lucrat fără storyboards, transformând constrângerile în avantaje sau evitându-le cu totul (nu degeaba filmul e lipsit de dialoguri), împreună cu câțiva colegi la fel de aventuroși. Bugetul redus i-a obligat să fie pragmatici – nu există scene tăiate la montaj, nici detalii în plus, atât timp cât acestea nu pot fi reperate cu ochiul liber, nici lume virtuală în afara mișcărilor fluide ale camerei ținute la orizontul privirii animalelor și inspirate din filmele lui Alfonso Cuarón. Tot ce au creat e pe ecran și arată minunat, o combinație de pictural/stilizat (personajele) și realism (natura din fundal, în special apa atât de greu de generat pe calculator) – ce mi-a amintit de The Legend Of Zelda: Breath Of The Wild.

În loc să își pună personajele să cânte și să danseze, Zilbalodis are intuiția că e suficient să le interpreteze fidel gesturile și reacțiile, încrezător că spectatorul are cheia să le descifreze și să proiecteze asupra lor propria umanitate.

Se vorbește mult în ultimele decenii despre democratizarea mijloacelor de producție, odată cu folosirea la scară largă a camerelor digitale, fie ele de Iphone sau profesionale, prilej de experiment pentru cineaști consacrați și, totodată, o variantă ce oferă multă flexibilitate, mai ales în non-ficțiune. Mai recent, discuția s-a mutat spre software, în special pe partea de (post)procesare și efecte speciale, când vine vorba despre unelte-minune ca Blender sau DaVinci (jur că n-am luat bani să îi promovez), folosite de meseriași care au ambiția ca filmul lor să arate de 40 de milioane de dolari, deși are buget de 3.5. Anul acesta, și pe fondul internaționalizării accentuate a grupului de votanți la Oscar, o mână de oameni cu calculatoare a învins Pixar și Dreamworks – nici mai mult, nici mai puțin decât o schimbare de paradigmă.

Dacă ați rezistat până aici, ar cam fi momentul să spun ce am pe suflet. Nu-mi plac pisicile (deși ar fi ajutat, fiică-mea a suspinat de-atâta drăgălășenie, de câteva ori), consider că retrieverii sunt niște făpturi minunate și nu am o părere clară despre capibara (nu-s pe continente diferite față de lemuri?) – am intrat la filmul ăsta cu nenumărate prejudecăți. Chiar și așa, m-a convertit. Pot să respect și subscriu la părerea altora că Flow e balsam pentru suflet și că nu trebuie ratat la cinema.

Flow intră în cinematografe din 7 martie 2025.

Dragoș Marin

Dragoș Marin a publicat articole și cronică de film pe filmreporter.ro și a colaborat la diferite festivaluri de specialitate și emisiuni TV. În viața de zi cu zi e manager de proiect, dar continuă să fie conectat la cultura pop și scrie când are ceva de zis.