Ubi sunt blockbusterele de altă dată? Când apărea în anul 2000, într-o eră modernă de glorie a megaproducțiilor, populată de Titanic (1997) sau de Lord of the Rings (2001-2003), Gladiator era artefactul perfect al vremii, un fel de ideal platonic al blockbuster-ului. Oricâte alte lipsuri ar fi avut, era pachetul întreg, cu spectacol și efecte digitale, cu mari idealuri masculine și ștaif neoclasic, cu actorie de Oscar, cu muzică de Hans Zimmer (căci nu se putea altfel) și cu zeci de citate care încă rezistă astăzi în cultura populară, de la imagini iconice la minim două reclame la Pepsi. Întreabă cel mai apropiat bărbat din casă și îți va recita din memorie: My name is Maximus Decimus Meridius, commander of the Armies of the North, General of the Felix Legions and loyal servant to the true emperor, Marcus Aurelius. Father to a murdered son, husband to a murdered wife. And I will have my vengeance, in this life or the next. 

Gladiator era și un film complet – își termina acțiunea tocmai acolo unde trebuie. Maximus (Russell Crowe) își împlinea destinul și își câștiga eliberarea metaforică întru lumea cealaltă. Nimic nu cerea un sequel. Și, totuși, aproape 25 de ani mai târziu, a venit Gladiator II.

Inevitabil, e greu să te ridici la înălțimea unui film atât de bine întipărit în canonul divertismentului douămiist ca Gladiator, dar noua iterație nici nu pare că încearcă. Sau, de fapt, marea problemă e tocmai inversul: noua producție a lui Ridley Scott încearcă orbește să fie mult mai mult – mai bombastic! mai nebun! mai curent! – decât predecesorul său, dar reușește doar să se auto-epuizeze într-o poveste împrăștiată și goală. Te-ai gândi că multul dă bine pe marele ecran, căci asta-i și magia blockbuster-ului, dar, în ciuda extravaganțelor cu rechini CGI și lupte navale ale lui Scott, II-ul n-are niciun farmec în sala de cinema; m-am simțit mai impresionată (mai entertained, ca să îi dăm lui Maximus ce-i al lui Maximus) revăzând originalul acasă, pe micul ecran al Netflix, în parte pentru că nu țipă la ochi melasa glossy a fundalurilor digitale. 

Așchia nu sare scenaristic departe de trunchi, iar sequel-ul se sugrumă cu propriul cordon ombilical, regurgitând cu fiecare ocazie mizanscene, motive și replici din filmul-părinte, în frunte cu strength and honour, cât să gâdile spectatorul fidel care și le-aduce aminte. 

Plasat la 16 ani de la evenimentele primului film într-un imperiu cu doi co-auguști si mai dereglați decât Commodos-ul lui Joaquin Phoenix, Gladiator II urmărește parcursul gladiatorial al lui Lucius, zis Hanno (Paul Mescal), capturat în urma unui asediu în Numidia și adus ca sclav în arenele romane pentru a-și împlini propriul destin al răzbunării și a deveni alt model al luptătorului ideal. Dacă ce-l mână în primă fază pe bărbat sunt invazia patriei și moartea soției sale, o obsesivă trecere a grâului printre degete și constanta ridicare a țărânii din Colosseum ne spun, deloc discret, care-i adevărata sa poveste ca prinț rătăcit al imperiului. Așchia nu sare scenaristic departe de trunchi, iar sequel-ul se sugrumă cu propriul cordon ombilical, regurgitând cu fiecare ocazie mizanscene, motive și replici din filmul-părinte, în frunte cu strength and honour, cât să gâdile spectatorul fidel care și le-aduce aminte. 

În afară de dorința de a-l oglindi în el pe Maximus, scenariul nu se decide totuși ce vrea mai exact de la Lucius: când îl schițează ca o brută cu mușchi alimentată de furie care mârâie și nu ezită să muște animale sălbatice, când face din el un prototip de poet socialist care ține monologuri din Virgil și critică expansiunile genocidare ale imperiului, dorindu-și o societate egalitară și o Romă mai bună. Ambițiile decoloniale și comentariul social, implantante cam forțat în parcul de distracții al producției, sunt brusc date uitării pe la jumătatea filmului, la fel și ura lui Lucius pentru Roma: personajul devine extrem de inconsecvent și de contradictoriu atunci când se pune în mișcare deloc subtila intrigă „Era tac-su, bă”, odată cu apariția Lucillei (Connie Nielsen), sora lui Commodus și fosta iubire a lui Maximus din primul film.

Scott a avut un dar în distribuția lui Mescal cu care n-a știut ce să facă, deși nu putem nega că un casting mai potrivit n-ar fi existat (băiatul zici că-i proaspăt scos de pe situl arheologic). Mai mult decât orice, ce demonstrează Gladiator II e cât de irosit va fi un actor ca Mescal în cinemaul ultra-mainstream, căci economia montajului de blockbuster n-are nici spațiul, nici interesul pentru ceea ce îl face pe irlandez un actor extraordinar. Așa cum se vede din proiectele sale intimiste care i-au și adus renumele, vezi Aftersun (2022, r. Charlotte Wells) și Normal People (2020, r. Lenny Abrahamson), Mescal are un talent incredibil pentru pauze și pentru modulații de ritm; momentele în care strălucește cel mai tare sunt adesea exact acelea în care camera e dispusă să petreacă încă câteva secunde cu el deși s-ar fi putut spune de mult cut. Gladiator II n-are timpul pentru astfel de preocupări și îi anulează constant sensibilitatea lui Lucius, sabotându-i profunzimea de caracter, și, în genere, n-are timpul nici pentru liniștea și meditația care contrabalansa acțiunea din primul Gladiator, trecând pe repede înainte prin stări și locuri. 

Lăsând la o parte problemele de acuratețe istorică pe care le va lua la bani mărunți întregul internet, de pildă chestiunea populației romane de rechini sau o secvență hilară – mai ales prin inutilitatea sa narativă – de fotbal antic în spatele casei (de altfel, Adrian Mutu ne confirmă că se juca), păcatul major și adevărat al Gladiator II e că de la un punct el nu se mai preocupă de personajul său principal. Ce era extrem de convingător la primul Gladiator, marele motiv pentru care a și rămas atât de citat, era tocmai centralitatea lui Maximus de la un cap la celălalt al filmului, menținută de carisma sa centripetă și dominantă și de claritatea convingerilor sale. Personajul lui Crowe avea realmente magnetismul și forța gravitațională care să justifice identificarea sa cu titlul filmului. 

În schimb, noul film al lui Scott, deși vrea să fie, în fond, despre Lucius reîncarnând un Maximus 2.0, se împrăștie și se împarte între Lucilla (cu vechea sa poveste și datoriile sale față de visul roman) și patru antagoniști: o dată generalul Marcus Acacius (Pedro Pascal), apoi cei doi împărați nebuni Geta (Joseph Quinn) și Caracalla (Fred Hechinger) și în final Macrinus (Denzel Washington), un afacerist și selecționer de gladiatori cu ambiții răzbunătoare de a cuceri el însuși Roma. Dacă ajunge să te dispere grosolanul împăraților (se încearcă camp dar se reușește un caricatural isteric), personajul lui Pascal, care ocupă unul dintre cele mai importante roluri în narațiune – întâi ca general care a lansat atacul asupra Numidiei și deci prim wanted head al lui Lucius, apoi ca soț iertat al Lucillei – e exploatat slab și în trecere, aproape că nu-ți mai amintești de el. De cealaltă parte, deși intriga sa de uneltire cade de nicăieri către sfârșitul filmului, Macrinus e unul dintre personajele mai magnetice ale filmului, căci nu s-ar putea altfel cu Denzel Washington – care sigură că joacă la alt nivel, dar în propriul său film, evident unul mai bun.

Există mai multe maimuțe CGI decât femei în Gladiator II; nu spun asta ca să amendez filmul lui Scott că nu trece testul Bechdel, ci ca să subliniez, că filmul suferă de sindromul de „jucărie pentru băieți”.

La această aglomerație de personaje, se mai adaugă senatori și încă o mână de personaje secundare, care vorbesc despre mașinații și marea soartă a Romei, dar care distrag atenția de la narațiunea de arenă a lui Lucius – tocmai momentele în care excelează filmul, căci luptele corp la corp păstrează ceva din farmecul primului film, mai ales atunci când nu utilizează ditamai atlasul fantastic de faună generată pe calculator și se concentrează pe niște good old swashbuckling. Îmi permit să fac observația că există mai multe maimuțe CGI decât femei în Gladiator II (una e preluată din filmul anterior, alta moare în primele 2 minute); asta nu ca să amendez filmul lui Scott că nu trece testul Bechdel, ci ca să subliniez, pe de-o parte, că între toate zecile de noi personaje inventate s-ar fi putut strecura lejer și unul feminin cu orice fel de rol și, pe de cealaltă parte, că filmul suferă de sindromul de „jucărie pentru băieți”.

Jucărie pentru băieți era și primul Gladiator, dar nu era una complet gratuită; era o fantezie despre Roma și o romanță de sfârșit de mileniu despre masculinitate care emoționa și inspira, care îndruga convingător despre onoare și loialitate, toate astea printre calitățile sale de spectacol bine-meșteșugit. Gladiator II e doar un spectacol cras și îmbâcsit, simptom al morții blockbuster-ului de azi care urlă tare și totuși e perfect uitabil, simptom al gimmick-urilor amețitoare, al bugetelor colosale mai mari ca niciodată în istorie și al top-of-the-range-ului tehnologic care umplu ecranul și nu spun nimic. 

Am văzut Gladiator II într-o sală irlandeză curios de goală pentru o primă zi de intrare în cinematografe, precedat de un trailer la următorul Mission Impossible și un altul la o nouă iterație a Lord of the Rings (care recicla și niște imagini din filmele de la început de 2000). Montajul de situație mi s-a părut că dovedește contextul nespus din care se naște acest al doilea Gladiator – mania contemporană a sequel-ului depotrivă ca o reciclare oportunistă, care profită de nostalgia consumatorului, și ca un rezultat al unei crize (de originalitate?) a prezentului care ne forțează să mergem să ne refugiem și căutăm înapoi în trecut.

Gladiator II e un mare autocitat pentru Ridley Scott, mai puțin credibil când nu e din gura lui Russell Crowe, dar prevăd în el un eveniment important pentru cariera lui Paul Mescal în calitate de cap de afiș: de aici va veni fie maxima lui propulsare în cinemaul de studio, fie o lecție despre ce îi deservește sau nu arta ca actor, căci versatilitatea nu strică nici ea. 

Gladiator II / Gladiatorul II a intrat în cinematografele din România în 15 noiembrie.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.