Știu că știți că-n Arhiva Națională de Filme se găsesc câteva filme de-ale fabuloasei Márta Mészáros; și nu doar documentarele pe care le-a făcut în anii petrecuți la Sahia. Cu foarte puțin timp înaintea erei noastre, pe 7 martie 2020, am organizat ce avea să fie ultima mea proiecție din cadrul colectivului Film Menu, nici mai mult nici mai puțin decât un maraton de patru filme regizate de Mészáros de-a lungul anilor ’70 și ’80. Cei care-au ajuns la Cinematecă mai știu că două dintre lungmetraje au fost nemilos ciopârțite înainte de-a rula pe ecranele românești. Nimic nou, la urma urmei – avem de-a face doar cu una din multele idiosincrazii ale regimului de la București față de ce-a ajuns să fie canonul cinematografic estic. 

Între timp, MUBI a pus cap la cap o retrospectivă cu câteva din filmele regizoarei, iar deunăzi Il Cinema Ritrovato i-a proiectat lungmetrajul de debut, Fata (1968), într-o versiune restaurată. Mă aflu-n Bologna, iar misticul din mine nu poate decât să strige sus și tare că a vedea un film de Mészáros într-o sală de cinema a exorcizat întrucâtva cinefilia trunchiată care-a dictat ultimul an și jumătate; se simte ca-n 7 martie 2020.

Fata ar putea să cadă ușor, prea ușor în oala acelor filme degajate pe care regizori și regizoare din fostul bloc sovietic le-au făcut de-a lungul anilor șaizeci. Doar că protagonista lui Mészáros nu-i nici blondă, nici o fată fermecătoare, cu atât mai puțin o margaretă. Erzsi Szõnyi e cât mai pământeană cu putință. Iar cum totul se petrece pe pământ socialist, aceasta muncește într-o fabrică de textile, așadar se bucură de un salariu și de tovărășia colegelor; doar o cetățeană cu acte-n regulă, crescută în orfelinat și ajunsă o tipă dintr-o bucată. Pe prietena-i cea mai bună a cunoscut-o încă din internat, iar, din vorbă-n vorbă, cele două se opresc la obsesia legitimă a lui Erzsi de a-și cunoaște părinții, pe care Mészáros, la rândul ei orfană, o schițează drept o stare de nestare, un vreau-nu-vreau nemărginit. Doar că într-o zi se întâmplă – după ce-a dat un anunț în ziar, fata a primit o scrisoare prin care era invitată la casa de la țară a mamei ei biologice. Zis și făcut; Erzsi pătrunde într-un mic univers până nu demult sigilat, în care frizura, ochelarii de soare, blugii, totul atrage atenția celorlalți la cât de nelalocul ei e fata asta venită de departe. 

Spuneam că Mészáros știe ce înseamnă a fi orfan. Doar așa a fost cu putință un asemenea moment de întâlnire între mamă și fiică. Nu-mi iese din minte acel trav ce urmărește chipul lui Erzsi, puțin ciufulită și ascunsă în spatele unei perechi de ochelari negri, trecând pe lângă un gard de lemn strașnic și privind atent la ce-i îngrădit – gospodăria mamei sale, cu o curte pusă la punct milimetric, ca-n cele mai nobile povești cu săteni. Dulcegăriile nu-și au locul în întâlnirea dintre aceste două femei sobre, așa cum e fiecare în felul ei. Prea ne-am obișnuit cu lacrimile și extazul reîntâlnirii, unde nimeni n-are nevoie de confirmări, căci, deodată, apartenența ține de ordinul evidenței – se știe, se vede, se simte. Nu, nici vorbă, Erzsi cere un buletin, femeia i-l arată. 

Distanța dintre ele e de-a dreptul cosmică. Cu toată simpatia pentru lumea satului, Mészáros spune clar și răspicat că protagonistei îi e străină o asemenea ordine patriarhală. Într-un moment de tihnă, când familia se uită la televizor, în centru se află tatăl; în stânga băieții, femeile-n dreapta. La duminicala petrecere a satului, soțiile se înșiră pe bancă ca un lanț de basmale negre. Nimic mai diferit de viața lui Erzsi, care, odată plecată din sat, caută să exorcizeze cele văzute printr-o aventură cu un băiat oarecare pe care-l refuză la puțin timp după. 

Debutul lui Mészáros anunța că are să vină un cinema măreț. De-a lungul filmului apare un puștan de 16 ani îndrăgostit până peste cap de Erzsi. Timid și straniu, așa cum sunt adolescenții, încearcă s-o invite la dans, însă nu cu vorbe, ci printr-un fel de dans închinat ei, unde fiecare mișcare se îndreaptă, relaxat dar doritor, spre ea. Nu știu dacă a mai observat cineva cum, din când în când, poți vedea un ins care dansează pentru un altul, iar nu cu el. Pare straniu că m-am oprit la momentul ăsta din film, însă adevărul e că asta face din cinemaul lui Mészáros o asemenea reușită, faptul că se aseamănă unei plante din care dacă rupi o parte, aceasta va prinde rădăcini, va deveni suficientă sieși.

Călin Boto

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.