Nu este oare orice road movie un pretext de a explora multe spații și de a ți le însuși, cel puțin temporar, pe ecran? Încă două lozuri traversează o bună parte din țară în periplul lui din capitală către o duzină de locații provinciale, printre care Slatina, Craiova, Curtea de Argeș, Ploiești, Băiculești, Decindea, Giurgiu, Corabia sau Limanu, creând vecinități improbabile cu spațiile unde a fost turnat primul film și înregistrând, dincolo de registrul nostalgic minor, schimbările de suprafață ale locurilor prin care staționează. Astfel, împrumută privirea antropologică a unui documentar observațional, dar se și dezice de ea prin scenografia și coregrafia atent regizate.  

Încă două lozuri reia rețeta din 2016 – trioul format din Vasile aka Sile (Dragoș Bucur), Dinel (Dorian Boguță) și Pompiliu (Alexandru Papadopol), a căror dorință de a parveni peste noapte a rămas neschimbată în ciuda vicisitudinilor sorții (Sile și-a ispășit anii în închisoare) vine cu o nouă schemă de îmbogățire rapidă: criptomonedele. Biletul loto norocos (și apoi ghinionist) din primul film e înlocuit aici de un stick USB care conține roadele mineritului digital la care s-au înhămat cei trei – evident, obiectul va fi pierdut și căutat prin toată țara.

Noul scenariu face câțiva pași în afara terenului tipologiilor, aducând un strat de profunzime personajelor, fie el și destul de străveziu. Tendințele macho ale lui Sile de partener gelos și temperamental se diluează în confesiunea din mașină unde își trădează spiritul de sacrificiu, lăsând să se întrevadă propria vulnerabilitate și loialitatea față de partenera din trecut (Ilona Brezoianu) pe care a salvat-o încasând ani de închisoare. 

Încă două lozuri reia rețeta din 2016 – trioul format din Vasile aka Sile (Dragoș Bucur), Dinel (Dorian Boguță) și Pompiliu (Alexandru Papadopol), a căror dorință de a parveni peste noapte a rămas neschimbată în ciuda vicisitudinilor sorții (Sile și-a ispășit anii în închisoare) vine cu o nouă schemă de îmbogățire rapidă: criptomonedele.

Pe de altă parte, Pompiliu, probabil cel mai conformist dintre toți, e nevoit constant să-și calce în picioare spiritul tipicar și parcimonios și astfel, ajunge să-și spargă toți banii ținuți cu grijă la ciorap, literalmente, pe ideile neinspirate ale tovarășilor; plătește cu vârf și îndesat o vrăjitoare provincială din disperarea celorlalți de a afla ce prezic planetele despre misiunea de găsire a stick-ului rătăcit. Aici scenariul vine cu un comic de situație à la Caragiale, care aduce din nou în lumină dimensiunea corupției românești, un fel de ,,s-a întâlnit hoțu’ cu prostu”; dar e posibil oare să ocolești această realitate morbidă într-un film românesc? Și cel mai expus unor astfel de manevre pare să fie Dinel a cărui naivitate mă duce cu gândul la personajul lui Voltaire, Candide, prin avântul ingenuu spre lume și viață, ce ar putea fi spulberat la prima rafală de vânt mai puternic; în schimb, el este adesea menajat de oamenii din jur, lucru care-l păstrează într-o bulă atemporală. De aceea, nimic nu pare mai nimerit ca amestecul de elemente scenografice care duc la mai multe timpuri și la niciunul, în definitiv. 

De altfel, aș spune că personajul lui Boguță e cel mai tandru schițat; e lesne de imaginat că își va uita parola de la stickul USB, însă Negoescu se joacă postironic cu previzibilul și nu ține să fie inventiv cu orice preț, ba chiar pare să facă din clișeu un teren destul de fertil. Tot pe linia asta și avându-l pe Dinel în centru, e scena confuziei lingvistice între minat criptomonede și minerit, confuzie pe care personajul o ia în serios pentru îndeajuns de multă vreme încât să te facă să-l privești cu o mai mare înțelegere, în felul în care ai privi un copil.  Și mai cu seamă, spre final comite cel mai grav fault logic, neînțelegând problema cu sarcina de trei luni a nevestei aflată la muncă în străinătate, când ei s-au întâlnit de Crăciun, momentul petrecerii acțiunii fiind undeva la început de toamnă.

Prin contrast cu această naivitate iremediabilă, Pompiliu pare realist și conștient de problematicile social-politice, însă monoloagele didactice și pseudointelectuale în care se angajează îl țin într-o zonă nelucrativă și îl fac suspect de un solipsism precum cel al tovarășilor lui. Din fericire, nu ajunge să polueze sonor filmul cu tiradele lui pentru că este mai tot timpul întrerupt. De altfel, filmul ține în frâu această incursiune în psihologia personajelor, limitând-o constant, ceea ce duce mai degrabă într-o direcție antipsihologizantă. 

În siajul narațiunii precedente, și aici personajele secundare au parte de o atenție egală, echitabilă. O revelație neașteptată mi se pare anexa grupului, Ionuț (Eduard Cârlan), maestrul la minat criptomonede, o figură expresivă și ciudată, care aduce o dimensiune slapstick filmului prin jocul lui actoricesc. Apoi iubita lui Sile, fostă muncitoare sexuală lovită de greutățile vieții, personaj pe care regizorul l-a scris cu gândul la Ilona Brezoianu, ce face uz și aici de o zonă supralicitată în filmografia ei, un mix de mahalagism adaptat la context și o blazare cu ocazionale scăpări sentimentale; femeia sensibilă, dar călită de viață. 

Scenografia împrumută din specificitatea locală (capotul personajului jucat de Ilona ne trage cu forță înspre Balcani), pe care o decontextualizează de multe ori prin spații generice sau de altă inspirație (gara scoasă dintr-un decor englezesc, spațiul industrial neutru în care Ionuț conectează serverele, barul sportiv cu mese de biliard de orișiunde). Există și această revitalizare a stilului șaptezecist care m-a dus inițial cu gândul la decorurile emblematice  și toată atmosfera pe care acestea o întrețin în filmele lui Aki Kaurismäki, prin impecabila Dacie neagră ca scoasă din vitrină și vestimentația old school a trioului. 

Însă dimensiunea estetizantă nu e așa pronunțată, chiar pare că se păstrează voit departe de perimetrul art house și atunci ține să-și expliciteze alegerile pentru a le îngloba firesc în narațiune. De pildă, în scena în care sunt nevoiți să oprească la semnalul polițistului (magistral jucat de Iulian Postelnicu) elaborează sumar, dar relevant, într-un schimb de replici, această alegere atipică. Dacia albă vopsită neagră de Dinel e o modificare netrecută în acte ce rămâne nepenalizată, dat fiind că polițistul neaoș, pare să-și extragă satisfacția tocmai din acest suspans la care îi supune pe pasageri; ceea ce face ca scena să se joace mai degrabă ca un role-playing penibil, însă savuros pentru spectatori. Comicul vine mai cu seamă din anxietatea total anti-virilă a lui Dinel care tremură de parcă ar avea un cadavru în portbagaj, frică cu care polițistul se joacă lent și sigur, ca parte din actul performativ polițienesc. 

Per total, e chiar terapeutic că filmul nu ia în derâdere (și nici nu încurajează spectatorii la o astfel de atitudine condescendentă) spiritul adolescentin tardiv al personajelor principale, obstinația cu care cad din nou și din nou în aceleași capcane, mânați de dorința puternică de a se îmbogăți rapid și de motivația contemporană de gratificare imediată, poate puțin împinsă la extrem de dragul comediei ușoare. Filmul stabilește un standard al lui și e imposibil să-l ratezi; nu-i ceri mai mult și nici nu-ți poate oferi mai puțin decât te-ai aștepta în prezentul vizionării. Condensat în câteva momente care glisează de la banalitate la excentricitate, te ține în priză în ciuda firului narativ minimalist și previzibil, deși are o doză frugală de neașteptat, care frizează fantasticul; de pildă, manevra lui Ionuț din camera de control ce are ca efect o pană de curent națională. Scena se duce într-atât de departe încât alătură într-un montaj paralel întreruperea știrilor prezentate de Andreea Esca cu un concert pe stadion și alte câteva scene care compun o reacție colectivă la stingere, ca imediat după, filmul să sară pe un fir epic și mai excentric – minarea cu succes a unui număr considerabil de criptomonede a căror contravaloare ar fi de 6 miliarde de lei, drept urmare a acestei întreruperi ce ține vreme de-o noapte. 

Pierderea biletului norocos e transcrisă ca rețetă și în această nouă repriză; comicul reiese în principal din inadecvarea personajelor la timpul lor, digitalizarea venind cu provocări pentru care ei nu sunt pregătiți nici tehnic, nici mental, deficiențe pe care încearcă să le depășească printr-o încordare maximă a voinței. Deși continuă pe aceeași structură narativă cu aceiași protagoniști, în strânsă corelație cu precedentul film, Negoescu nu face din partea întâi un must see, ale cărui referințe să fie accesibile doar pentru cei care și-au făcut temele. Aceste referințe există și incită o privire nostalgico-recuperatoare, însă harta narativă a filmului poate fi lesne citită de un spectator care a ratat prima parte și înțeleasă independent de desfășurarea acțiunii din precedentul. În definitiv, rămâne o vizionare reconfortantă cu un umor imediat, facil, dar lipsit în mod remarcabil de tente moralizatoare. 

Încă două lozuri rulează în cinematografele din țară.

Ramona Aristide

Critic de film. A absolvit masteratul de Filmologie la UNATC. Moderează, scrie și uneori jurizează.