Indiana Jones sau the coming-of-old-age
Începem o serie de cronici dedicate filmelor blockbuster, acele titluri despre care vorbește toată lumea și care ajung să fie în topul listelor celor mai așteptate și de succes filme. Cronicile sunt scrise de Ramona Aristide, iar rubrica este susținută de glo™.
***
Indiana Jones and the Dial of Destiny (r. James Mangold, 2023) a avut premiera la cea de-a 76-a ediție a festivalului de la Cannes anul acesta, ceremonie în cadrul căreia actorul american Harrison Ford a primit premiul pentru întreaga activitate.
Ultimul capitol al francizei lansate în 1981 de George Lucas, prin filmul pilot Raiders of the Lost Ark, regizat de Steven Spielberg, se poartă ca un mic epigon cu plecăciunea lui reverențioasă la tradiția seriei[1]; un gest de adio care funcționează ca pretext ideal pentru revitalizarea nostalgiei fanilor, dar alunecă nefericit într-o complicație simbiotică cu trecutul său. Divorțat și devenit între timp un octogenar ursuz și resemnat, Indy (Harrison Ford) nu-și dorește nimic mai mult decât să-și bea cafeaua amestecată cu alcool în liniștea apartamentului din New York, dar cu cât intențiile lui de izolare sunt mai apăsate, cu atât pare că mediul îi refuză această retragere în obscuritate – fie că e vorba de petrecăreții tardivi din apartamentul vecin sau de Helena Shaw (Phoebe Waller-Bridge) care vrea să-l atragă într-o ultimă aventură, urmând firul intuiției tatălui ei matematician conform căruia cadranul Antikythera creat de Arhimede poate produce fisuri în timp.
Și sigur că realizatorii nu se puteau abține ori, poate la fel de mult, nu puteau evita să pună în scenă conflictul dintre tradiție și contemporaneitate, dat fiind că avem acest hiat temporal în existența personajului și deopotrivă a actorului. Soluțiile frizează pe alocuri ridicolul: un Indy întinerit digital pentru a interpreta flashback-uri din cel de-al doilea Război Mondial; de remarcat aici că atenția artiștilor VFX bifează doar aspectul personajului, nu și vocea. Într-un fel, ce tulbură personajul în relația sa cu celelalte personaje se înscrie pe aceeași linie cu ceea ce poate deranja spectatorul în legătură cu miza filmului per se și aici mă refer la fantezia morbidă a Hollywood-ului de a dezgropa relicve și a le polei așa încât să mai întoarcă o dată roata norocului.
De ce e nevoie de această revenire în glorie a lui Indy ca erou sau, tot atât, a lui Harrison Ford în rolul său?
Nu neg că vârsta actorului poate adăuga un strat de complexitate poveștii, dimpotrivă mi se pare că personajul lui Ford e atent psihologizat, uman, credibil, investit cu șarmul unui om obișnuit, nicidecum unilateral sau plat: există schimbări firești în comportamentul lui de la interacțiunile cu vecinii petrecăreți, studenții de la Hunter College sau relația mai nuanțată cu fiica prietenului său decedat, cu toate variațiile ei contextuale.
Pe de altă parte, filmul nu deschide curajos posibilitatea diferenței pentru că în spatele spectacolului capitalist care dispune de mijloace tehnice impresionante, a locațiilor de pe trei continente și a mizanscenei care îți ia ochii, se întrevăd vechi tropi deveniți anacronici; aici să-mi fie îngăduit să spun că biciul lui Indy (față de care fanii au probabil o reverență comparabilă cu cea a credincioșilor față de cruce) nu mai are aceeași lovitură fatală, ceea ce face ca alăturarea cu armele actuale să fie cartoonistică ; tot așa cum ai pune un cal să se ia la întrecere cu o mașină de curse.
Nu vreau să spun că James Mangold și co-scenariștii filmului, Jez Butterworth, John-Henry Butterworth și David Koepp suferă de o naivitate adolescentină, de altfel cinemaul mainstream nu se dă în lături de la apela la artificii gen deus ex machina pentru a controla diegetic situații incontrolabile d.p.d.v. realist, ci mai degrabă am bănuiala pretențioasă că sunt teleghidați în alegeri de un fel de anxietate a influenței care radiază din statutul mitologizant al filmului, dar și din măiestria regizorală a lui Steven Spielberg.
Evit să mă lansez într-o neproductivă și invalidantă comparație între Spielberg și Mangold, totuși mi se pare că, spre deosebire de părțile anterioare, cele bune, scenele de acțiune sunt scăpate din mână într-o manieră amatoricească. Confruntările personajelor de pe trenul în plină mișcare sau urmăririle cu mașini și motovehicule exotice sunt repetate și extinse până la redundanță, ceea ce face ca acțiunea să ajungă la 154 de minute, timp care se scurge chinuitor după prima jumătate. La final, ceea ce face diferența între urmărirea dintre duo-ul compus din Helena și Indy și naziștii nevrotici e marcată doar în specificitățile locațiilor, a Tangerului și Siciliei, variațiile diegetice fiind aproape neglijabile. Putem privi circumspect bugetul uriaș al filmului (aprox. 300 de milioane de dolari), dar se pare că aici investiția funcționează mai degrabă în detrimentul poveștii sau al creativității și eficienței realizatorilor.
Până și harta politică/ istorică hașurată aici e confuză și, pe alocuri, chiar delirantă. Villain-ul e nazistul sub acoperire, Jürgen Voller, devenit om de știință prestigios angajat la NASA, un personaj plat, care nu iese din tipologia nazistului megaloman, dar extrem de abil strategic. Interesul lui monomaniacal e să rescrie istoria, inversând câștigătorii cu pierzătorii, dar sigur că hybris-ul lui e sancționat în cele din urmă, dat fiind că e atras în alt vârtej temporal care-l transportă în Antichitate, la bătălia din Siracuza, acolo unde narațiunea introduce forțat personajul a cărui aură strălucește cel mai puternic în film, Arhimede. Bineînțeles, că tot artificiul servește doar ca pretext pentru întâlnirea milenară dintre proful de istorie/ vânătorul de antichități și inventatorul antic mult venerat.
Din fericire, ridicolul situației e măturat de umorul, chiar și așa șubred cum e, al Helenei care nu se lasă prinsă în fantasmele profesorului. E interesant cum personajul ei pare să debordeze de autonomie, independență, autosuficiență, trăsături semnalate chiar de ea într-o replică și, totuși, la finalul filmului ai vaga senzație că nu rămâne decât un construct pus acolo pentru a bifa teme politice actuale, cum ar fi discursul de female empowerment care nu poate căpăta suficientă consistență, pentru a permeea câtuși de puțin în mentalul colectiv. De altfel, în ciuda pretențiilor uriașe, noul Indiana Jones se păstrează într-o zonă lipsită de riscuri, dar în care, paradoxal, își riscă publicul. Deși face salturi acrobatice prin istorie, nu intră într-o relație dialectică cu reprezentările ei, nu-și duce personajele până la capăt și, în cele din urmă, nu justifică acest wake-up call dat unui bătrân care vrea să-și bea cafeaua în liniște.
[1] Cu excepția părții Kingdom of the Crystal Skull pe care cu toții vrem să-l trecem cu vederea.
(18+) glo™ este un produs cu potențial de risc redus destinat consumatorilor adulți de produse din tutun sau nicotină.
Critic de film. A absolvit masteratul de Filmologie la UNATC. Moderează, scrie și uneori jurizează.