O știre din viitor: în iunie, la alegerile europarlamentare, sentimentul anti-imigraționist va (re)confirma ascensiunea extremiștilor de dreapta de pe întregul continent. Toamna trecută, pe Insula Lampedusa, din Sicilia, locul unde ajung cei mai mulți migranți pe calea mării spre Europa, numărul acestora l-a depășit pe cel al localnicilor (nu întâmplător aici se desfășoară acțiunea unui alt film multipremiat, Fuocoammare, de Gianfranco Rossi). Nu e aici locul unei dezbateri despre câți imigranți și/sau refugiați mai încap în Europa, dar o întrebare persistă: Cine sunt oamenii aceștia? Un posibil răspuns vine dinspre cinema, în filmul care a fost nominalizarea Italiei la Oscaruri.

Semnat de Matteo Garrone, Io capitano / Eu căpitan a câștigat Leul de Argint la Festivalul de Film de la Veneția. Deja un festival darling, Garrone a câștigat de două ori Marele Premiu al Juriului la Cannes: în 2008, cu Gomorra, și în 2012, cu Reality. 

Seydou și Moussa sunt doi adolescenți din Senegal care visează la marea aventură în lumea tuturor posibilităților: Europa, unde pot ajunge bogați, mari cântăreți cărora „albii să le ceară autografe”, unde e lumea liberă pe care o văd pe rețelele sociale și pe care o știu din poveștile rudelor care și-au făcut deja un rost acolo. Viața lor e săracă și înghesuită, dar deloc nefericită. Seydou, care va fi punctul focal al filmului, are o familie frumoasă, o casă plină de veselie și cântec. Secvențele de deschidere sunt luminoase și culminează cu o sărbătoare comunitară pe străzile cartierului, unde Seydou ține ritmul la tobe pentru femeile și fetele care dansează în costume tradiționale, cu o vitalitate ce va rămâne în contrapunct cu ororile dezumanizante care urmează.

Din start, Garrone scurtcircuitează portretul tipic al migrantului din Africa în imaginarul colectiv occidental: Seydou și Moussa nu fug din calea războiului sau de abuzurile unui regim militar. Ei reprezintă acel tip de migrant economic GenZ care vrea să ajungă într-o lume pe care a văzut-o la televizor și pe telefon, iar când 70% din populația Africii are sub 30 de ani, portretul ăsta e cu atât mai valabil. Copii ai noii generații, cei doi sunt, totodată, tributari unei lungi tradiții spirituale, așa că Garrone completează acest hero journey cu ritualul de a cere binecuvântarea strămoșilor, cu ajutorul șamanului local. Ritual pe care cei doi tineri îl execută cu toată reticența și comicul de situație al prezentului profan: auspiciile sunt bune. 

Personajul nu sfârșește transformat nici în martir, nici în erou mitic; Seydou nu este o simplă funcție unidimensională de victimă – categorie dintr-o schemă pentru stimularea empatiei publicului occidental. E un supraviețuitor care reușește să nu-și piardă umanitatea, un tânăr care nu renunță la visul lui și nici la cei din jur

Dar ceea ce urmează din momentul în care Seydou se strecoară afară din casă va fi o coborâre în infern presărată cu toate chinurile posibile: din Senegal, prin deșert, no man’s land-ul din Libia, Tripoli și pe Mediterană, spre Italia. La fiecare pas, migranții sunt umiliți, păcăliți, jefuiți, șantajați, abuzați sau de-a dreptul torturați de diverși prădători: migrația e o afacere, monedele de schimb sunt suferința și disperarea celor plecați. 

Seydou e despărțit de Moussa undeva în deșert, iar destinația ajunge subordonată căutării lui cu un devotament care accentuează nevoia de întovărășire în noua viață. Seydou nu își continuă drumul până nu îndeplinește și această misiune; apoi, va fi obligat să accepte cârma bărcii cu zeci de alți migranți înghesuiți sub cerul liber ca să traverseze Mediterana. „Nu trebuie decât să mergi în linie dreaptă și o să ajungi la țărmul celălalt”, îi zice contrabandistul, deși nimic din drumul lui de până atunci nu fusese în linie dreaptă. Seydou e ajutat de un bărbat mai în vârstă, unul dintre zecile cu care împarte celula dintr-o închisoare din Libia, să scape și să-și recâștige libertatea prin muncă silnică; apoi e adoptat de comunitatea de senegalezi din Tripoli; mici gesturi de umanitate și de comuniune care să ne-aducă aminte că lumea din călătoria lor nu e formată doar din monștri.

Printre toate acestea, meritul filmului și modul în care evită să cadă în capcana unui „misery porn” vin din prestația actorului neprofesionist Seydou Sarr (care a primit premiul Marcello Mastroianni pentru Cel mai bun tânăr actor la Festivalul de Film de la Veneția) și din imagine. Există un substrat asumat romantic și epopeic al filmului: când camera cuprinde deșertul și siluetele migranților pe colinele de nisip sau marea zdruncină coșmaresc barca plină de oameni, cu un orizont pe care nu se arată nimic. Destinația e mereu în afara privirii, intangibilă, marile întinderi naturale reflectă duratele exasperante. Seydou joacă toate registrele convingător, de la ochii plini de speranță de la început la groaza din camera de tortură din Libia sau la disperarea că e responsabil pentru viața atâtor oameni. 

Personajul nu sfârșește transformat nici în martir, nici în erou mitic; Seydou nu este o simplă funcție unidimensională de victimă – categorie dintr-o schemă pentru stimularea empatiei publicului occidental. E un supraviețuitor care reușește să nu-și piardă umanitatea, un tânăr care nu renunță la visul lui și nici la cei din jur. Cele două secvențe onirice pe care Garrone le introduce nu se simt ca o pauză de respirație menită să țină spectatorii în scaune în fața preaplinului de cruzime; se simt ca niște evadări ale minții din prizonieratul vieții asupra căruia personajul pierduse orice formă de control și ca niște formule prin care filmul iese – voluntar și temporar – din clișeele narative ale storytelling-ului vestic.  

Europa cea concretă apare în vocea civilizată, plină de bunăvoință, dar ineficientă, a operatoarei care primește apelul de urgență al lui Seydou de pe barcă, o voce din eter care nu are nicio soluție concretă pentru cei aflați în pericol de moarte pe niște ape între mai multe țări, un deranj administrativ pe care nimeni nu e dispus să-l dezlege. Europa mai apare, scurt, prin elicopterul zgomotos care rămâne deasupra bărcii minute întregi, ca o intervenție din ceruri menită să pună capăt chinurilor, până când perspectiva se mută la loc pe chipul epuizat, dar fericit al lui Seydou. Europa nu are chip, nu are brațe deschise care să primească migranții după călătoriile în care își riscă viețile. 

I se reproșează lui Garrone că povestea se oprește aici și că nu vedem pe ecran cum sunt întâmpinați migranții de autoritățile statelor europene, în particular de cele italiene. Pentru că, adesea, urmează încarcerarea „căpitanilor” (în Italia, în prezent, peste o mie de oameni sunt la închisoare pentru că au ajutat migranți să traverseze marea). 

Un substrat asumat romantic și epopeic al filmului: când camera cuprinde deșertul și siluetele migranților pe colinele de nisip sau marea zdruncină coșmaresc barca plină de oameni, cu un orizont pe care nu se arată nimic. Destinația e mereu în afara privirii, intangibilă, marile întinderi naturale reflectă duratele exasperante. 

De altfel, modelul din viața reală al lui Seydou este un tânăr de 25 de ani pe care Garrone l-a vizitat într-o închisoare din Sicilia pentru exact această infracțiune. Un activist italian care documentează asemenea cazuri comentează pe marginea filmului că „nu spune toată povestea”. La fel de ușor i se poate reproșa că bifează festivalier o temă „la modă”. Sau că e nefiresc de frumos și luminos. 

Aș spune că Garrone și-a luat toate precauțiile posibile ca să nu falsifice povestea: pe tot parcursul producției, a avut alături de el refugiați care au trecut prin toate experiențele filmate și s-a străduit să fie un film despre ei, nu despre noi, cei care privim. Sigur, tot o iluzie cu substrat colonial e să crezi că poți surprinde cinematografic perspectiva unui migrant; dar dacă facem procese de conștiință aici, unde ne mai oprim când e vorba de a reda experiența alterității? 

Într-o Italie unde legile anti-migranți sunt tot mai severe, iar extrema dreaptă domină guvernarea, Io capitano mi se pare un gest politic admirabil și un obiect artistic care lărgește imaginarul colectiv despre „criza migrației” al celor ca noi, aflați din pură întâmplare pe malul „corect” și văzând de la o distanță sigură statistici sau poze cu bărcile pline de siluete indistincte. 

Io capitano rulează de astăzi în cinematografele din țară.

Alexa Florescu

După 10 ani petrecuți în industria de carte, lucrează acum în publicitate. Are carnet de bilete la Elvire Popesco și abonamente la toate rețelele de streaming. Primul regizor pe care l-a cunoscut a fost Taika Waititi la prima ediție a festivalului de film horror de la Biertan. Când nu face account management și nu scrie despre filme, stă cu orele pe o insulă din IOR.