În momentul în care scriu acest text, primul volum din Istoria filmului. O introducere de Kristin Thompson, David Bordwell și Jeff Smith (UNATC Press și Editura Vellant, 2024) aproape și-a epuizat primul tiraj de 2.000 de exemplare – dacă nu s-a și întâmplat asta deja. Nu știu în ce măsură se așteptau editorii, traducătorii sau oamenii din lumea filmului la acest succes, însă pe mine nu m-a surprins deloc. Comunitatea cinefilă este poate cea mai energică și mai fidelă din lumea culturală românească (sau, în orice caz, într-atât de implicată încât este dispusă să ofere aproximativ 200 de lei pentru a parcurge cele două volume ce însumează aproape 900 de pagini).

Succesul Istoriei filmului evidențiază și faptul că, din punct de vedere editorial, analiza filmului este o nișă prea puțin exploatată. În acest sens, este remarcabil că o editură din mainstream-ul editorial românesc și-a asumat un astfel de proiect, care ar trezi lesne scepticismul oricărui editor de la noi, și asta tocmai pentru că prea puțini sunt cei care au luat până acum în considerare potențialul cititorilor cinefili. Publicarea Istoriei filmului este și un gest de recunoaștere a acestui public, precum și o certificare a comentariului de film de către lumea editorială autohtonă. 

Istoria filmului. O introducere este fără doar și poate unul dintre cele mai ambițioase proiecte editoriale recente din câmpul cultural românesc. Munca de traducere impresionantă a fost realizată de un colectiv de specialiști din care au făcut parte Liri Alienor Chapelan, Gabriela Filippi, Cezar Gheorghe, Dora Leu, Andreea Mihalcea, Andrei Rus (cel care a și coordonat colectivul), Diana Smeu, Irina Troncan, Iulia Voicu, Ioana Miruna Voiculescu. Uitându-mă aleatoriu peste volumul în limba engleză, am constatat că traducătorii au respectat frazarea și stilul celor trei autori — care este poate cel mai subtil, dar și mai eficient, instrument al lor în această construcție istoriografică. Dar mai mult decât fidelitatea față de textul original, ce mi se pare semnificativ la această traducere este update-ul lingvistic și conceptual oferit studiilor de film autohton. 

Nu cred că este greu de înțeles de ce publicarea unui tom masiv ca Istoria filmului implică multe provocări. Pe lângă lungimea considerabilă a textului, cartea necesită includerea unui număr mare de imagini, alb-negru și color deopotrivă, pe lângă text, dar și separat — unde s-a optat pentru o hârtie diferită, mai bună pentru elemente vizuale. În ciuda tuturor acestor greutăți, ediția în română a cărții a avut parte de o editare profesionistă care a găsit soluții elegante la dificultățile pe pe care le aminteam, astfel încât Istoria filmului are parte de condiții grafice foarte bune. În acest sens, cel mai tare m-a surprins cât de user friendly este formatul acestor volume, nu a fost deloc o lectură incomodă – paginarea textului pe două coloane și dimensiunea cărții în sine m-a făcut să mă simt de parcă citesc un ziar mai greu. 

Ce diferențiază Istoria filmului. O introducere de multe alte cartografieri ale unui câmp artistic este posibilitatea deprinderii unei priviri fără de care înțelegerea cinemaului ar fi incompletă.

Cărțile de istoria, teoria și critica filmului nu sunt apariții uzuale în portofoliile editurilor românești postdecembriste. Dincolo de editurile universitare, care au o distribuție mult mai redusă și un circuit mai restrâns, principalele edituri de la noi nu s-au înghesuit să publice sistematic volume din zona studiilor de film. Există și excepții, care nu au reușit însă să impună o tendință pe piața de carte. Mă refer, desigur, la colecția „Cinema” a editurii Polirom, unde găsim cărți de critici români ca Alex. Leo Șerban sau Andrei Gorzo (ale căror exemplare se găsesc foarte greu sau deloc pentru că nu au fost reeditate), dar unde s-au și tradus în ultimii ani câteva cărți reper pentru înțelegerea filmului precum Ce este cinematograful? de André Bazin (două volume, traducere de Andreea Raţiu, Liri Chapelan, Andrei Rus, Gabriela Filippi, Andreea Chiper şi Andrei Gorzo, care a și coordonat proiectul) sau Scenariul de film. Istorie, teorie și practică de Steven Maras (traducere coordonată de Lucian Georgescu și realizată împreună cu Andreea Borțun). Din păcate, 18 titluri în 15 ani de existență a colecției este destul de puțin –  trag această concluzie având în minte mai mult potențialul acestui segment al pieței de carte decât o comparație cu alte categorii de cărți, dar chiar și-așa, în zona non-ficțiunii studiul de film este sub reprezentat editorial. Ca să nu mai vorbim că exemplele din urmă sunt chiar ultimele apariții din colecție și singurele traduceri. 

Vorbind despre traduceri, trebuie să amintesc și de colecția „Cinemag” a editurii Tact, acolo unde au apărut cărți ca Cinema 1. Imaginea-mișcare și Cinema 1. Imaginea-timp de Gilles Deleuze (traducere de Ștefana și Ion Pop-Curșeu) sau Actoria în cinema de James Naremore (traducere de Teodora Lascu), dar și volume colective foarte incitante ca Politicile filmului (coordonat de Andrei Gorzo și Andrei State) sau de autor semnate de Christian Ferencz-Flatz sau Andrei Gorzo. Ar mai fi de semnalat și colecția „Yorick” a editurii Nemira, care a pornit la drum și este în continuare dedicată teatrului, dar care a fost mereu deschisă și către cinema, publicând câteva (auto)biografii ale unor actori (Charlie Chaplin, Al Pacino) sau regizori (Bergman, Tarkovski, Scorsese).

După cum putem observa din această contextualizare succintă, în ciuda numărului destul de modest de apariții editoriale, piața de carte de film autohtonă nu duce lipsă de titluri interesante și relevante. Nu diversitatea este problema aici, ci absența unor lucrări care să analizeze fenomene mai largi și nu subiecte și teme bine delimitate ca până acum. Mai exact, era nevoie ca publicul român să aibă acces la o panoramă amplă a dezvoltării cinematografiei mondiale, iar Istoria filmului. O introducere vine să umple acest gol. Dacă ne uităm și la succesul de vânzare pe care cele două volume le-au avut până acum – raportat la piața noastră de carte modestă –, precum și la tot entuziasmul din jurul volumelor și a vizitei recente a lui Kristin Thompson la București, nu e greu de înțeles de ce Istoria filmului… este un eveniment editorial care are potențialul de a fi un punct de cotitură atât în publicarea și receptarea cărților de studii de film, cât și în consolidarea unei educații cinematografice a publicului român mai mult decât necesare. 

De fapt, cel mai prețios aspect al acestui demers istoriografic este democratizarea înțelegerii naturii și dezvoltării filmului ca artă, dar și ca industrie. Indiferent de cât de bogată este cultura sa cinematografică, fiecare persoană care parcurge – indiferent dacă parțial sau integral – Istoria filmului poate să-și formeze o imagine de ansamblu asupra evoluției și varietății filmului în istoria sa nu foarte îndelungată – sau să și-o extindă dacă aceasta există deja. Dar făcând un pas mai departe de acumularea de cunoștințe, ce diferențiază Istoria filmului. O introducere de multe alte cartografieri ale unui câmp artistic este posibilitatea deprinderii unei priviri fără de care înțelegerea cinemaului ar fi incompletă. Nu vreau să zic că o astfel de carte ar putea ține locul studiilor instituționale de film și nici nu cred că și-a propus cineva asta – la urma urmei subtitlul volumului este „o introducere”. Dar cum nu putem cu toții să urmăm studii de specialitate, Istoria filmului rămâne un instrument util în a învăța cum să ne uităm mai bine la filme. 

Insist pe potențialul educațional al cărții pentru că sistemul de învățământ autohton este defazat și nu recunoaște că modelul cultural textocentric este perimat, fie că ne place sau nu. Ne formăm în această paradigmă desuetă în care literatura a fost centrală în construcția statului și a identității naționale – de unde și toate stereotipurile patriotarde. În consecință, ieșim din școală nepregătiți să înțelegem lumea în care trăim și chiar vulnerabili, după cum am putut înțelege și din episodul alegerilor prezidențiale din 2024, unde imaginea a fost mai de impact ca niciodată. Privați fiind de un minim de instruire a uzului și comprehensiunii imaginii, fiecare dintre noi își antrenează privirea după posibilități. Motivul pentru care mi se pare oportună apariția Istoriei filmului constă și în deschiderea autorilor către publicul larg și în dimensiunea sa didactică, dar nu-mi fac iluzii, o carte nu este o soluție pentru mase, mai ales când foarte mulți oameni nu și-ar permite luxul financiar de a-și cumpăra cele două volume. Cu toate acestea, poate intrarea cărții în circuitul cultural local va mai împinge puțin lucrurile într-o direcție diferită. 

Revenind la conținutul celor două volume, am încercat să-mi dau seama cum au putut cei trei autori să scrie un studiu serios, care nu face rabat de la calitatea intelectuală, dar care reușește și să popularizeze cele mai importante curente și concepte din istoria filmului. 

Un element important pe care vreau să-l notez este atitudinea autorilor lipsită de orice notă de superioritate. Pentru ei, filmul nu este o artă la care doar cei inițiați ar trebui să aibă acces. Lipsa oricărei urme de elitism dezarmează și cei mai intimidați cititori. Acest lucru se observă cel mai bine la nivelul limbajului, care este marcat de directețe și concizie. Apoi, fiecare teză este argumentată cu răbdare, deși succint și precis. 

Istoria filmului. O introducere de Kristin Thompson, David Bordwell și Jeff Smith este mai mult decât povestea unei arte sau a unei industrii, e istoria unui secol foarte tulbure, iar demersul celor trei autori articulează un argument greu de ignorat și foarte puternic în favoarea tezei că filmul este cea mai reprezentativă formă artistică a secolului al XX-lea, care a reușit cel mai bine să-i surprindă și să-i redea complexitatea. 

Ce face ca Istoria filmului să fie o lectură antrenantă este angrenajul complex pus în mișcare pentru a descrie contextul local și internațional deopotrivă necesar pentru a înțelege fiecare fenomen cinematografic. Toate capitolele debutează cu o descriere a situației sociale, politice și economice a decupajului temporal și spațial care face obiectul analizei din acea parte a cărții – iar esențialul este surprins în doar câteva pagini. Aflăm, astfel, mai multe despre „Cinematograful politic în Lumea a Treia” sau despre „O nouă eră a cinematografului independent”. În acest sens, lucrarea este și un exemplu de urmat de istorie transnațională a obiectului studiului – iar contextualizarea subiectelor vizate e cât se poate de la zi. Deși structurarea capitolelor se realizează și pe considerente geografice și naționale, autorii nu au în niciun moment reflexe localiste. Chiar și atunci când realitatea istorică îi obligă să analizeze cinemauri naționale, ei caută să observe circulația ideilor, formelor și a conceptelor cinematografice, după cum e cazul în subcapitole ca  „Răspândirea cinematografului politic” sau în cele mai aproape de contemporaneitate noastră, în care procesul globalizării e mai pregnant: „Hollyworld?” sau „Alianțe regionale, imperii media și noul film”. 

De fapt, atuul autorilor din punct de vedere metodologic este combinația aceasta între analizele macro ale fenomenelor mai largi – făcute nu exhaustiv, desigur, ci în limita spațiului –, fie ele genuri și subgenuri sau curente de creație, și cele micro, concentrate pe stiluri și tehnici. În legătură cu acestea din urmă, aș vrea să amintesc casetele introduse printre subcapitolele cărții, adevărate prim-planuri pe elemente cheie în înțelegerea filmului – una dintre casete este dedicate Noului Val Românesc, confirmând încă o dată că filmul este unul dintre cele mai de succes produse culturale de export din postcomunismul nostru. Cele mai tehnice dintre acestea, precum „Ecranul lat”, „Roma, oraș deschis: moartea Pinei” sau „Noi tehnologii pentru noul documentar” sunt adevărate comori pentru cine nu a avut parte de acea educație cinematografică instituțională de care vorbeam. 

Literatura latino-americană și cinematograful

Casetă din capitolul 26, „O lume în curs de dezvoltare: cinematografiile continentale ți subcontinentale după 1979”, pag. 373, Istoria filmului. O Introducere, Volumul II, de Kristin Thompson, David Bordwell și Jeff Smith (UNATC Press și Editura Vellant, 2024)

❞ În anii 1960 literatura latino americană a devenit cunoscută în întreaga lume. Mexicanul Carlos Fuentes (Moartea lui Arterio Cruz, 1962), argentinianul Julio Cortázar (Șotron, 1963), peruanul Mario Vargas Llosa (Casa verde, 1966) și columbianul Gabriel Garcia Márquez (Un veac de singurătate, 1967) creaseră o literatura care amesteca influențe europene cu surse culturale indigene.

Lucrând în spiritul realismului magic (lo real maravilloso), acești scriitori au condimentat realismul social cu mituri, fantezie și basme. Intrigile de basm episodice se puteau transforma brusc în labirinturi simbolice, pline de imagini la fel de deconcertante precum cele ale suprarealismului european. Deși suprarealiștii căutau eliberarea psihicului individual, imageria fantastică a realismului magic încerca să reflecte imaginația colectivă populațoilor colonizate, pentru care realitate de zi cu zi părea la doar un pas distanță de un univers supranatural.

Producția de filme din America Latina fusese deja influențată de această direcție din literatură, așa cum reiese din filmele braziliene inspirate de tropicalismul perioadei postbelice (vezi Tropicalism și canibalism, din Capitolul 20). În anii 1980, cineaștii au dus mai departe dezvoltarea tendinței realismului magic.Deseori asta implica adaptarea unor opere literare, precum în serialul în șase părți lubiri complicate/ Amores dificiles (1988), unde fiecare film era o adap are a unei povestiri scrise de García Márquez și era semnat de un regizor important din America Latina. Alți cineaști au optat pentru îmbinari mai originale între realism și fantezie, precum Eliseo Subiela in borgesinele Cucerirea Paradisului/ La conquista del paraíso (Argentina, 1981) și Bărbat privind către sud-est/ Hombre mirando al sudeste (1986).

Un exemplu important de film realist magic este Erendira (1982) al lui Ruy Guerra, bazat pe un scenariu scris de Garcia Márquez. Frumoasa Erendira trece printr-o serie de aventuri grotești, în mare parte implicând eforturile bunicii ei gorgonice de a obține bani de pe urma prostituării fetei. Cele două călătoresc de-a lungul unei Americi Latine vag moderne, pline de traficanți, polițiști corupți și politicieni cinici. Casa lor e un mare cort de circ, găzduind statui, o barcă imensă și un labirint de coridoare înțesate de văluri și perdele. Filmul trece de la brutalitatea exploatării Erendirei la fantezie lirică: manifestele se transformă în păsări, pești albaștri înoată prin aer și o adunare politică devine un spectacol feeric.

Schimbul dintre film si literatură a funcționat în ambele sensuri. Scriitorii latino-americani s-au inspirat din cinematograful popular. Romanele lui Gabriel Cabrera Infante au încercat să surprindă vulgaritatea gălăgioasă a filmelor. Romanul Sărutul femeii-păianjen (1976), al lui Manuel Puig, prelua elemente narative din filmele hollywoodiene de serie B; cercul procesului de apropriere s-a închis în 1985, când a apărut o versiune cinematografică a cărții. Cinematografia din America Latină și-a câștigat un loc în cultura internațională a filmului, parțial datorat legăturilor sale cu o tendință literară prestigioasă. ❞

Nu am căutat să intru în analiza propriu-zisă întreprinsă în carte, pentru că nu am competențele necesare pentru a avea o viziune critică până la capăt în ceea ce privește calitatea informației desfășurate aici. O să-i las pe specialiști să puncteze plusurile și minusurile acestea. Aș vrea însă să reiterez că Istoria filmului este o carte scrisă în egală măsură pentru cei mai înrăiți cinefili și pentru persoanele fără prea multe cunoștințe în această direcție. 

Fac un pas mai departe și o să risc zicând că Istoria filmului. O introducere de Kristin Thompson, David Bordwell și Jeff Smith este mai mult decât povestea unei arte sau a unei industrii, e istoria unui secol foarte tulbure, iar demersul celor trei autori articulează un argument greu de ignorat și foarte puternic în favoarea tezei că filmul este cea mai reprezentativă formă artistică a secolului al XX-lea, care a reușit cel mai bine să-i surprindă și să-i redea complexitatea. 

Victor Cobuz

Critic literar și jurnalist cultural. Publică constant articole, cronici de carte și interviuri în revista Observator cultural, acolo unde este și redactor. Din 2024 este gazda podcastului „Ce se vede (în cărți)” al revistei Matca.