Stigma e mai greu de dus decât boala propriu-zisă. A spus-o Susan Sontag, eu doar o repet. 

Nu știu ce-a fost cu mine în cele câteva ore care s-au înghesuit între un rezultat fals-pozitiv și o retestare fericită, însă mi-e limpede că nu eram nici pe departe pregătit pentru ce ar fi fost să vină. HIV, căci despre el e vorba, promitea să mă strivească social, nu medical. Frica-mi oarbă cerea mai degrabă un mod senin de a spune că am virusul decât orice tratament. În fine, să detaliez scurtu-mi episod ar însemna bagatelizarea experiențelor pe bune. Ce vreau să spun e că am păstrat o sensibilitate pentru subiect, așa că nu-i surprinzătoare mica oprire pe care am făcut-o la E un păcat / It’s a Sin, miniseria vedetă a lui Peter Hoar (regizor) Russell T Davies (scenarist). S-o spunem pe șleau, noi toți am mai văzut filme cu tineri (și nu tinere) al căror avânt a fost oprit mișelește de SIDA. Doar că valul de seriale care a luat cu asalt micile ecrane în ultima vreme are o chichiță demnă de atenție – răspunde aproape instant cerințelor publicului, mereu cu un pas înaintea cinemaului de studio și cu doi în fața arthouse-ului.[1] Acest public e, bineînțeles, tineretul progresist, atât de sătul de căi de mijloc. Pentru ei, o poveste despre un bărbat bolnav de SIDA în anii ’80 nu-l va avea ca protagonist, bunăoară, pe un avocat căzut în mâinile lui Tom Hanks (Philadelphia al lui Jonathan Demme, 1993). Bunele intenții nu mai fac nici cât o lețcaie. Iată cum îl avem cap de afiș pe volubilul Olly Alexander, solistul trupei Years & Years, parte din avangarda acestei noi generații de staruri ce vor să-ți fie prietene. 

Alexander îl joacă pe Richie Tozer, un băiat venit din provincie pentru a studia Dreptul în Londra; departe de el un interes în avocatură (adio, Tom Hanks!). Își va urma noii prieteni și se va înscrie la Actorie în doi timpi și trei mișcări. Mișcări de dans, căci mult mai importantă decât facultatea e viața de noapte londoneză în care Tozer plonjează, un lung șir de petreceri în care el și prietenii își transpiră anxietatea de provinciali, vorbele tăioase primite de la părinți, audițiile ratate, tăcerile reci, privirile glaciale. Broboanele greoaie se preling pe pahare, tejghele, în plin ring de dans, dar mai ales pe corpuri de bărbați fără nume. Nici n-au început bine anii ’80, HIV abia apare ca zgomot de fundal pe la știri, considerat momentan doar un americănism. Însă nu va rămâne așa; un episod costă cel puțin o viață. 

Prietenii lui Richie Tozer sunt unul și unul: homosexuali, provinciali, emigranți, non-albi, non-binari, non-stop în opoziție cu norma. Numitorul comun e tocmai aparența extraterestră în peisajul britanic thatcherist. În mare, regizorul împarte narațiunea în crâmpeie din viețile lui Richie – actorul în devenire, Roscoe – emigrantul nigerian fugit de-acasă, acum barman în clubul unde-și face gașca veacul (Omari Douglas), Colin – băiatul mamei, tăcut și aiurit, angajat la un magazin high-class de costume (Callum Scott Howells), și Jill – prietena de nădejde, și ea actriță, cea care se află la distanța potrivită pentru a vedea când și cum devine SIDA o realitate (Lydia West). Cu cărțile astea pe masă, Hoar se anunță demn – demn de a da cezarului ce-i al cezarului, de a recunoaște contribuția minorităților etnice și rasiale la istoria vieții de noapte, activismului și tragediei queer. Rigoarea tot mai mare a publicului pentru reprezentări intersecționale e un joc pe care serialele știu să-l joace. Marketing sau bună-cuviință, timpul ne-o va spune. 

Să nu ratăm ocazia de a testa apele așa-zisei rețete de distribuție incluzive (neomarxiste, dacă vreți). Nu-i serialul lui Hoar concentrat pe drama unui tânăr bărbat alb, fie el homosexual? Ba da. Și ce se întâmplă? Păi, apar prietenii lui, căci totul se petrece în Londra, un loc de întâlnire culturală, etnică, rasială. Și amicii nu sunt doar colțurile unei mizanscene menite să calmeze gurile rele, ci chiar personaje părtașe la narațiune, iar bucățile lor de scenariu implică adesea denunțarea rasismului din aer. Printre mulți alții, și părinții lui Richie sunt rasiști. Și el la fel, în treacăt fie spus, cel puțin în primă instanță. Dar e ceva de capul actorilor ăștia non-albi?, ar întreba mefienții. Trebuie să mărturisesc că mă îngrozește dubla măsură cu care sunt evaluați actorii. S-ar da orice pentru a întreține cultul starului (alb) la nesfârșit, dar oricând vine vorba de diversificarea prezenței pe ecran, ies colții. Ce-i așa bun la jocul Gretei Garbo? Chiar e Lady Gaga de neînlocuit în S-a născut o stea? În fine, ca să intru în joc – da, e ceva de capul actorilor cu pricina, cel puțin Omari Douglas și Lydia West livrează monologuri spectaculoase, dar mai ales tăceri tainice, acele clipe în care actorul năpârlește de pielea scenariului și are camera doar pentru el. 

L’air du temps. Pe parcursul serialului, ni se dau glumițe cu Barry Manilow și Isla St Clair, șlagărele unor Kim Wilde și Alison Moyet, bârfe despre Derek Jacobi, un moment atât de grăitor în care un doctor obosit într-un sacou ponosit prezintă SIDA ca fiind boala care l-a ucis pe Rock Hudson. Hoar dă întâlnire extravaganței londoneze cu sobrietatea unei culturi britanice înghețate în tradiție pentru a face loc cum se cuvine momentului în care cea de-a doua ridică mâinile și acuză falimentul celei dintâi. Știm că SIDA nu e boala cuiva anume, dar la-nceput a părut maladia citadinului, a libertinajului, iar mai ales a marginilor. Gașca lui Tozer nu știe ce-i cu ea, ce să facă. Iar ăsta-i farmecul, să privim niște tineri pierduți, în derivă, uneori reprobabili, nu un nucleu de activiști cu răspunsuri la îndemână. Pe drum apar tot felul – protestatari, politicieni, părinți incorigibili, tragedii, inclusiv o oglindă a stigmei, cum se reflectă ea din exterior în interior. Ce face Hoar foarte grațios e să păstreze greutatea cuvântului. SIDA e SIDA, doar că-i mai ușor s-o scrii pe pancarte decât s-o rostești. Numele-i apare mai ales în spitale, la proteste, uneori în plină criză de nervi, doar că cel mai adesea e tradusă prin tăceri, metafore, vorbe cu subînțeles („Mulți băieți se duc acasă zilele astea”, îi spune impresara lui Richie într-un mic tur de forță scenaristic), expediată ca fiind „aia”, „America”, „Londra” etc. Știm că a fost greșit, că metaforele îngreunează, că tăcerea invită la tăcere, doar că așa au stat lucrurile, cum la fel stau și acum. Metaforele de ieri le inspiră, dacă nu legitimează, pe cele de azi. Tăcerile așijderea. Nu că serialul le-ar critica, dimpotrivă, le pune la loc de cinste. Suntem atât de flămânzi după metafore și subînțelesuri cu tâlc încât nu le mai vedem ca ce sunt – simple ocolișuri. Frumoase, poetice, hrănitoare, nu zic, mai ales acum, când primim de-a gata o seamă de cuvinte care-ar trebui să fie vocabularul nostru de supraviețuire, unul citadin, corporatist, online. În plină austeritate a vorbirii, metaforele par mai emancipatoare ca niciodată. Dar să le folosim cu băgare de seamă, căci unele subiecte își cer dreptul de a fi scutite de menajamente. 

E cert că Hoar are multe de spus, nu-i de mirare că o face pe sărite. Să nu uităm că vrea să condenseze un întreg deceniu în doar cinci episoade, ceea ce mai duce și la galop, la scurtături narative. Poate că e simpatic momentul când Richie își ascunde teancul de reviste porno după ce mama-i promite o reîmprospătare a dulapului, dar cel în care aruncă în mare un pachet de prezervative primit de la tată e de-a dreptul caraghios. Treacă-meargă, asta să fie problema, însă senzația mea e că obsesia de a reda fidel anii ’80 pășește strâmb. Cum fiecare secvență e o ocazie de a livra ba un cântecel sau un suvenir din cultura pop, ba un moment agitat de actorie, se simte o încordare, că ce iese e neaerisit. Poate că nici nu poți vorbi relaxat despre lucrurile astea, căci la mijloc e, și trebuie să fie, doar dramă și furie. Mă întreb dacă nu e chiar firească ambiția de a face din fiecare moment unul memorabil atunci când încerci să combați uitarea. 

[1] Acesta din urmă nici nu cred că ar trebui să depindă de prospecte de audiență, oricât de salutare se arată ele.

Călin Boto

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.